duminică, 31 mai 2015

Câteva sfaturi pentru a suporta mai ușor trecerea noastră prin lume

Să nu forțăm legile firii, să le recunoaștem măsurile și inerțiile și să ne raportăm la ele ca atare, fără a aștepta de la natura cea supusă legilor căderii și morții ceea ce ea nu poate da. Ceea ce poate fi însă schimbat este sufletul nostru, spiritul nostru și această schimbare se va reflecta în mod natural în afară. Dar nu trebuie să așteptăm încă de pe acest pământ o concordanță deplină între starea sufletului și cea a trupului sau cea legată de atmosfera din jurul nostru, pentru că dacă ar fi așa, ar trebui ca sfinții să devină automat nemuritori, să se umple instantaneu de energie nestricăcioasă, ceea ce nu este posibil în această vale a plângerii care este lumea. Iarăși, gândurile noastre poartă trene de inerție, se reîntorc periodic la vechi obiceiuri, la vechile automatisme, dar ele nu mai au o putere atât de mare asupra sufletului, pe măsură ce acesta sporește în lumina de Sus. Acest balans al micilor recăderi este pe undeva firesc, este o oscilație naturală, pentru că lumea în care trăim își cere tributul de la gândul, de la firea, de la trupul nostru.
Fiind înrădăcinate în lume, ele mai au anumite reacții care sunt ale lumii; chiar și oboseala, alternanța veghe-somn este o astfel de reacție. Dar ea nu trebuie să ne supere, nu trebuie să o respingem. Asceza extremă din start are o situare falsă: ignoră faptul că trupul se înnoiește în mod natural, când îi vine vremea, nu prin forță. Nu putem nici dobândi nemurirea trupului prin forța ascezei, sustrăgându-ne astfel legilor firii. Dar sufletul poate primi încă de pe aici în sine lumina nemuririi, care își revarsă în mod natural și discret influența.
Sfatul meu este să nu forțăm natura. Tot ceea ce facem să facem cu înțelepciune, cu iubire și cu multă răbdare. Ca și mișcarea anotimpurilor, mintea noastră trece periodic prin furtuni și răsărituri de soare, prin întristări și luminări. Această mișcare înscrisă în marea mișcare alternantă a naturii e o părtășie automată cu   aceasta, dar sufletul, înțelegând pe deplin conștient acest fapt, nu se va tulbura. El va ajunge la acea stare când se va hrăni cu semnificații, cu sensul fenomenelor, și fiind pătruns de tot sensul lor se va bucura.
Sufletul se poate detașa de minte. Când mintea începe să se tulbure, când nori negri se adună pe cerul ei, sufletul nu trebuie să se întunece și el. În ființa noastră el este subiectul contemplator și factorul stabilizator al energiilor. El este acea parte din noi care poate să nu fie supusă alternanțelor și se poate ridica deasupra stărilor fluctuante ale minții. Cu timpul, prin această influență din direcția stării constante a sufletului, mintea însăși își va dobândi un tot mai mare calm. Întotdeauna, deci, o parte din noi va fi mai fluctuantă, mai agitată decât cealaltă parte. Această disociere între cele două părți este necesar de făcut tocmai pentru a înțelege că nu-i bine să pretindem nici de la noi înșine, cu atât mai puțin de la alții, o reacție unitară absolută a ființei, o sinergie absolută a facultăților noastre, ceea ce-i imposibil pe pământ, unde energiile – prin definiție – sunt supuse marilor fluctuații și morții, organice, în final.
Să fim toleranți cu acea mișcare a energiilor supusă legilor impersonale ale firii, dar această toleranță nu se referă la păcat, ci exclusiv la ceea ce-i mișcare naturală inevitabilă în noi sau în alții. Astfel, fiind înțelegători cu natura, dar cu atât mai intransigenți cu sufletul nostru, se va ajunge la un echilibru superior, la o stăpânire discretă a elementului natural de către cel spiritual, fără a schimba cursul natural al firii, dar oprind în ea păcatul. Sfinții, excepționali psihologi, au înțeles perfect fenomenul de care vorbesc. Că ne vin tot felul de gânduri, nu-i păcat. Norii gândurilor îi vizitează și pe păcătoși, și pe sfinți.
Păcat este să ne lăsăm guvernați de aceste automatisme, să nu înțelegem că ele sunt chiar automatisme și să ne lăsăm antrenați de iureșul gândurilor, neputându-ne detașa de starea noastră. Printr-o înțelegere superioară, prin muzică și rugăciune ne putem detașa, câtă vreme rămâne în noi deschis ochiul interior al sufletului.
Niciodată să nu cedăm stărilor noastre proaste. Să nu încetăm să creăm o perspectivă asupra lor. Când și cum îți poți forma o perspectivă asupra cuiva sau a ceva? Smulgându-te din imediata lui proximitate, îndepărtându-te la o oarecare distanță și privind acel obiect sau fenomen. Abia de la o oarecare distanță începe să fie zărit întregul, începi să ai o viziune de ansamblu asupra lucrului privit. Asta să ne fie o regulă de viață: nu te scufunda într-o stare, ci distanțează-te cu sufletul de ea ca să o poți înțelege în adâncime. Astfel, starea negativă, încet-încet, se va dizolva.

Carmen Caragiu (1965-2015)


Despre condiția ontologică a reîntregirii persoanei



Iubirea aici pe pământ rămâne o taină greu de înțeles, greu de pătruns, și mai greu de practicat.
De obicei când vorbim de iubire ne gândim aproape exclusiv la relația dintre bărbat și femeie, și pe aceasta omul căzut o concepe ca fiind o relație de natură sexuală. Catastrofa căderii omului a pus stăpânire pe simțurile omului și le-a pervertit, îmbrăcând iluzia unui văl al plăcerii și întunecând conștiința. Semnul sigur al unei naturi îndumnezeite, restaurate este acordul dintre simțuri și spirit, astfel încât ce-i place spiritului place și simțurilor. Plăcerea în sens spiritual nu mai are nimic obscen în ea, fiind o trăire tot atât de intensă, pe cât de totală, integrală, și caracteristica ei cea mai pregnantă este că subzistă în lumină, că are continuitate, și că nu își trage seva din refulări continue, astfel încât în omul paradisiac conflictul dintre rațiune și simțuri, dintre conștient și subconștient, dintre lumină și întuneric nu mai există.
Dimpotrivă: după consumarea unei plăceri de rând, omul căzut se trezește mahmur și simte un gol interior și exterior; după plăcere, aici urmează durerea, dezgustul. Un filozof a definit ființa umană ca pe un „animal triste post-coitum” (animal trist după consumarea actului sexual). Și așa și este. Ce-i plăcere pentru noaptea simțurilor, în lumina conștiinței același lucru apare distructiv și dezgustător. Dar când ființa se reunifică, în ea atunci totul reintră în acord, iar atât simțurile, cât și conștiința sunt ca strunele unui singur instrument, atins de o mână măiastră.
Nimic nu este discordant în ființa îndumnezeită, în care simțurile devin instrumente ale conștiinței și în care plăcerea din simțuri nu mai este irațională, ca altădată, ci purtătoare ea însăși de sens. Ca  niște antene sensibile ale conștiinței, simțurile disting instantaneu binele de rău, precum acele flori gingașe reacționând la cea mai fină atingere. Trăirea înmagazinată de ele se desfată spontan numai în ceea ce este bine, Binele suprem fiind iubirea. Iubirea este opusul plăcerii egoiste.
Să remarcăm că orice plăcere egoistă este, așa cum am mai spus, numai o jumătate de plăcere: ceea ce poate fi trăit numai cu ochii închiși, refulând consecințele neplăcute, dosind în subconștient toate urmările neplăcute ale trăirii egoiste. Această trăire nu poate forma niciodată o sferă luminoasă, un întreg, pentru că o jumătate din ea a rămas scufundată în întuneric, adică tocmai ceea ce constituie glasul rațiunii sau, mai bine zis, glasul conștiinței. Dacă ar cuvânta, conștiința ar spulbera ca pe o iluzie patima irațională. Tocmai de aceea, ea  trebuie să tacă; plăcerea pătimașă și conștiința nu pot coexista. Ființa, în această stare, e condamnată să trăiască într-o profundă sciziune, într-o gravă scindare, astfel încât trebuie să suprime o parte din ea însăși ca să poată trăi numai jumătate din sine, ca un handicapat cronic.
Or, în condiția ontologică a reîntregirii persoanei, trăirea redevine integrală: simțurile și conștiința vibrând pe aceeași lungime de undă, lumina inundă întreaga ființă; atât conștiința, cât și simțurile se dezinhibă, conștiința se lasă în voia simțurilor și simțurile în voia conștiinței, odihnindu-se unele în altele ca o năvalnică și vertiginoasă muzică, fără teamă de ciocnire, de război, de scindări nesfârșite.
Abia în această stare, cea a spiritului reunificat, facultățile ființei își recâștigă viteza de reacție, o viteză extraordinră, posibilă numai întrucât persoana nu mai e scindată acum în funcții care se inhibă reciproc. Ca într-o fugă muzicală, în care o voce o preia pe alta și o duce mai departe, acum totul sprijină totul și împreună înalță o catedrală.

Carmen Caragiu (1965-2015)


Creativitate și comuniune



În starea de cădere a tuturor facultăților sale, funcția creativității este blocată în om. Ce este oare creativitatea? Pe pământul asuprit de neputințe și umbrit de moarte, se pare este doar un apanaj al geniilor, un dar izolat. Dar în lumea în care natura nemuritoare și fericită se dezlănțuie, creativitatea este manifestarea specifică a totalității. Nu există operă de artă în afara unei întâlniri a subiectului cu obiectul.
Subiectul caută să proiecteze în obiect, într-un material al limbajului, pentru a-l putea exterioriza, adâncul lumilor sale interioare, cu toată lumina lui inefabilă și indicibilă, izvorâtă din apofaticul dumnezeiesc. Dar obiectul (limbajul) nu primește această lumină, pentru că este inert, opac, iar artistul trebuie să muncească din greu pentru a se putea exprima. Dificultatea în a ne putea exprima vine deopotrivă din noi, dar și din împietrirea și inerția a ceea ce se află în exteriorul nostru, care nu este permeabil la elementul sufletesc, întrucât totul după cădere și-a pierdut transparența. Un disperat filozof exclama odată: „Oh, cât de opacă, cât de ireductibilă ne este piatra”.
Dar în cosmosul restaurat, nu doar subiectul, ci și obiectul înviază, astfel încât lumea din afară devine ea însăși expresia dinamică a unei inspirații sufletești. Obiectul însuși are inițiativă. Cuvintele și imaginile țâșnesc spre om, într-o rostogolire de inspirație fericită care inundă ființa, ca și când o forță mai presus de noi ne pătrunde, ne mișcă, ne ajută să cuvântăm ușor, să ne exprimăm fără dificultate, să avem LIMBAJ.  
Limbajul este, în noi, opera Duhului Sfânt, o mișcare a totalității care animă deopotrivă interiorul și exteriorul, subiectul și obiectul, omul și natura. Orice gând al omului, acum, pare a fi pre-văzut și pre-întâmpinat de natură, care se mișcă prima întru întâmpinare. Obișnuitul raport pasiv-activ  acum se schimbă, pare că se inversează chiar.
Creativitatea este starea când din noi pleacă duhul mut și când în noi lucrează Cuvântul, care este mai presus de noi. Virtuțile în condiția ființei mântuite favorizează transparența sufletului, astfel încât el se lasă covârșit și purtat de mișcarea duhului, de fericirea creativității.
Trebuie spus că suma tuturor virtuților este fericita creativitate, înțeleasă ca o sinergie dinamică a tuturor mădularelor ce fac parte din Trupul lui Hristos. Nu există creativitate în afara comuniunii, a iubirii universale. Muzica genială izvorăște din iubirea și înțelegerea făpturii, în cele mai mici detalii, în cele mai fine amănunte sufletești. Aici tremură izvorul modelator de formă, izvorul inspirației creatoare. Iubirea este câmpul magnetic ce dictează configurația formelor, în universul mântuit.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Despre „Odiseea Spațială 2001” și limitele tehnicii după K. Jaspers



''Din grafica liniilor și culorilor se desprind primele forme care încep să evolueze încet-încet – secvența durează mai mult de un sfert de oră
... Mi se pare foarte pătrunzătoare această intuiție a lui Dan Stoica, punând în paralel evoluția figurilor artistice cu tema evoluției naturii, o paralelă care se susține prin valoarea artistică a acestui interesant film, „Odiseea spațială 2001”. Prima parte a filmului își propune să descrie antropogeneza, prin imagini dense și evocatoare. Aici, teorii celebre, etologice, evoluționiste, se îmbină cu elemente științifico-fantastice. Peisajul este dezolant și straniu. Protohominizii, oamenii-maimuță, sunt arătați conviețuind pașnic cu niște făpturi ciudate, tapirii. Hrana lor e vegetariană. Se ceartă între ei, se amenință, se intimidează reciproc, dar nu trec la atacuri fizice propriu-zise. Recunoaștem în acest punct teoria lui Lorenz despre rolul primordial ADAPTATIV al agresivității, ca și ipoteza despre alimentația inițial vegetariană a omului preistoric, ipoteză lansată de antropologia clasică și preluată de etologi ca D. Morris. Secvența nucleară a filmului o reprezintă scena în care apare uriașa placă neagră, paralelipipedică, un monolit perfect neted, înălțându-se spre cer. Un individ din ceată, Alfa, atinge această stranie construcție. Din acel moment, comportamentul omului-maimuță se schimbă. Muzica stranie, disonantă creează un fond perfect de mediatizare sonoră a acestei schimbări. În mâna lui Alfa, femurul pe care-l apucă strâns în mână devine acum o armă. EL ÎNCEPE SĂ IZBEASCĂ CU OSUL, FOLOSIT CA O MĂCIUCĂ, ÎN SCHELETELE TAPIRILOR DIN JURUL SĂU.

Expresia feței alternează între o fizionomie sumbră, gânditoare și expresii feroce, marcate de rictusul violenței triumfătoare. Unde-i gândire, e și negație... O ALTĂ SECVENȚĂ ÎL ARATĂ PE ALFA RUPÂND CU DINȚII DINTR-O HALCĂ DE CARNE PE CARE O ȚINE ÎN MÂNĂ. Din culegători vegetarieni, protohominizii au devenit vânători carnivori. O isterie agresivă, hohotitoare și dementă agită ceata lor. Din ADAPTATIVĂ, agresivitatea a devenit DISTRUCTIVĂ. CAIN L-A UCIS PE ABEL. Pe o colină, sus, Alfa își strigă triumful. Scena e magnifică. El aruncă în aer femurul care se înalță sus, tot mai sus, profilându-se pe cer, rotindu-se, până ce în locul său, în cadru, apare o navă spațială lungă, grațioasă care plutește într-un balet cosmic pe un fundal de stele în acordurile Dunării albastre.

Această succesiune de imagini simbolice care, s-a spus, nu poate fi redată de nici o descriere literară, îi este proprie, prin sumbra și dinamica putere evocatoare, artei filmului. Dan Stoica subliniază bine acest fapt, vorbind de stilul detașat, neimplicat al lui Kubrick, cu vocația sa de documentarist, un stil pe care numai cinematografia – artă a implicării subliminale imediate și percutante – îl poate realiza la acest nivel de transmitere a mesajului. Mesajul monolitului, deși foarte ambiguu, vine, înțelegem, din direcția unei supercivilizații cosmice situate dincolo de Jupiter, o civilizație ce pare să-și trăiască ultimele clipe. Ghicim aici și o transfigurare artistică a teoriei paleontologului american Henry Osborne, referindu-se la o tendință  latentă, pre-determinată, aflată în plasma germinativă. Expresia
The Dawn of the Man” vine, de altfel, de la Osborne. Legătura dintre violență, tehnică și evoluție mi se pare o cheie de lectură esențială a acestui film.

Imediat termin aici, apoi... discuții. Pregătiți-vă.
 
Limitele tehnicii, după Jaspers. 

1. Tehnica este un mijloc și ca atare necesită o direcționare a sa. În Paradis, spune Jaspers, tehnica nu și-ar avea rostul. Ea servește eliberării omului de nevoi. Invenția tehnică își dobândește valoarea în funcție de caracterul UTILITAR.

2. Tehnica se limitează la mecanism, la abiotic, la universal. Tehnica, spune Jaspers, ține în mâna sa numai ceea ce poate fi conceput în mod mecanic. Ea își transformă obiectul în mecanism, și în felul acesta, în aparat, în mașină. Având în vedere succesele neașteptat de mari ale acestor posibilități mecanice, totul pare posibil din punct de vedere tehnic. S-a ivit astfel o atitudine fundamentală de așteptare amăgitoare, conform căreia tehnica ar putea face orice. O asemenea absolutizare a tehnicii nesocotește însă realitatea, care pretutindeni presupune mai mult decât tehnica pur și simplu, chiar dacă în orice activitate umană tehnica figurează ca o premisă, mecanismul constituind doar scheletul pe care se clădește acțiunea umană. Comportamentul față de natură – îngrijirea și cultivarea ei –, comportamentul față de om – educația și comunicarea inter-umană, crearea de opere spirituale, și chiar activitatea legată de invenții nu se conformează unor reguli ale tehnicii. Este iluzorie speranța de a realiza prin tehnică ceea ce poate fi creat numai de către spiritul viu. O altă limită a tehnicii este restrângerea ei la abiotic. Negația determină tehnica. Intelectul care domină actul tehnic, afirmă Jaspers, este adaptat numai abioticului, mecanicului în cel mai larg sens al cuvântului. De aceea tehnica se poate ocupa de fenomenul viu numai tratându-l ca pe ceva lipsit de viață; astfel se prezintă lucrurile în agrochimie, în tratamentele moderne cu hormoni, vitamine, de ex. pentru creșterea maximă a producției de lapte etc.

3. Tehnica este întotdeauna dependentă de substanțe și forțe care sunt limitate. Odiseea Spațială 2001, cum spuneam, are în miezul ei o temă cu forță nucleară – legătura dintre violență, tehnică și evoluție. De aici, se poate porni în orice direcție a meditației...


Carmen Caragiu (1965-2015), 29 Decembrie 2013, comentariu pe marginea unui eseu al lui Dan Stoica (http://on.fb.me/1JaUK4X ).