Arta ca „înger însoțitor” al sufletului pe calea eliberării lui

Dragii mei,

Fără o minimă exersare a intuiției transcendentale greu este drumul sufletului după moarte. De imens ajutor îi este sufletului dezvoltarea facultăților superioare ale intuiției. Contactul aici, pe pământ, cu marile opere de artă, cu creațiile artistice ce s-au născut din inspirație dumnezeiască și nașterea pasiunii pentru ele ne vor ajuta enorm dincolo. De ce? Pentru că marea artă, în genere, propune contemplației noastre rezonanța divină între interior și exterior, între spațiu și suflet, și astfel – măcar pentru moment – suspendă în noi automatismele situării în spațiu și timp. Deși aceste automatisme ale cărnii sunt o adevărată povară pentru suflet, corpul pătimaș s-a deprins cu ele și ele ne urmează ca o umbră, și în moarte, astfel încât dacă nu avem nici cea mai mică idee – sau, măcar, o impresie plăcută – despre ce poate fi și o altă lume decât cea pe care o cunoaștem, caracterizată prin cu totul alte legi și mișcări decât cele pe care le știm, atunci, după moarte ființa nu va face nici un salt calitativ propriu-zis, ea doar se va muta și va rătăci într-un alt spațiu „mort”, cu care – prin automatismele funeste ale patimii – se simte solidară fizic și psihic.

De aceea, pe bună dreptate  Wolfgang Amadeus a zis că muzica ne va ajuta să trecem prin întunecoasa vale a morții. Spiritul luminos al muzicii e cel mai bun înger însoțitor al sufletului pe calea eliberării lui. Fericită lumină a muzicii, când ochii se deschid în afară, ca și înăuntru, văzând una și aceeași frumusețe, când, pentru a ne trăi bucuria, nu va mai trebui să ne smulgem ochii din priveliștea străină, de la care sufletul își întoarce fața! Crearea divinei rezonanțe cu exteriorul e una din tainele artei cu semnificație înalt spirituală. Ea aduce cu sine o adiere din universala schimbare la față a lumii, când „Unul” va fi în tot și toate! Această supremă stare de fericire semnifică triumful absolut al Iubirii, urmare a faptului că toate cele de sus s-au întors spre toate cele de jos, iar omul a cuprins în sfera iubirii lui „sufletul lumii”, însăși viața obiectului. Aici, în acest cel mai de jos punct, se închide și se desăvârșește cercul comuniunii și iubirii transcendentale, împlinindu-se legea intimă a Trupului lui Hristos, care impune ca nimic – nici cel mai mărunt element, mai cu seamă el – să nu rămână nemiluit, în afara Iubirii atotcuprinzătoare.

Dar cu greu îi vine ființei absorbite în patimi să se rupă din lanțurile automatismelor. Aproape că ne vine mai ușor să murim decât să înviem. Obișnuința a devenit o parte din ființă, parcă organic sudată de ea, iar a renunța la acest mădular stricat implică eforturi serioase.

Făclia rugăciunii și lumina cunoașterii transcendentale ne vor ușura mult pașii pe drumul eliberării din sclavia păcatului. Fără abolirea vechilor automatisme – și unul dintre cele mai cumplite este cel al legăturii pătimașe dintre corp și materie – nu se poate vorbi de fericirea mântuirii, nici de o frumusețe „de pe alt tărâm”. Monolitismul materiei moarte, ca un bloc de piatră surd la cerințele sufletului, rămâne în afară o expresie a dispariției vieții calitative, o viață avându-și centrul în suflet. Față de complexitatea și culoarea afectivă infinită a vieții sufletești, care se bucură de libertate creatoare în adevăratul sens al cuvântului, instinctul trupesc duce o viață extrem de simplificată, de elementară în sens reductiv, de la complex la simplu, fiind, pe deasupra, o reacție impusă de o stare de robie. Fondul instinctului este starea de robie, iar satisfacerea lui seamănă cu nevoia de a consuma droguri pe care o resimte un om bolnav și nefericit. După această iluzorie liniștire, starea de fond se agravează.

Spre deosebire de acela al vieții instinctuale, fondul trăirii sufletești este mereu pozitiv, iar creativitatea este stimulată de această stare de fericire constantă și cu multiple valențe, a cărei tendință este eterna autodepășire calitativă. „Dacă din plin se ia plinul, rămâne totuși plinul”. Valorificată de suflet, prin pârghiile tainice ale virtuților, orice stare de insuficiență pe care ființa o resimte devine prilej de cultivare a bogăției interioare, smerenia și răbdarea fiind acele goliri necesare înainte ca paharul sufletului să se umple din nou, cu darurile dumnezeiești acum parcă mai abundente decât oricând.

Și muzica este un astfel de dar. Iubindu-l și invocându-l pe Amadeus – sau pe alții ca el – ca înger călăuzitor, după moarte vom fi purtați cu poștalionul ceresc (ce altceva, decât...obiectul „înviat”?...), în sunetele colorate ale serenadelor sale, pe căi fericite de poveste. Lumina schimbării depline și universale emană din obiect. El este punctul de sfârșit și punctul de început al Învierii depline. Dacă obiectul rămâne (în virtutea ignoranței noastre) „mort”, nu se poate vorbi nicidecum de lumină deplină, de acea lumină mai presus de lumină căutată de Feți-Frumoși în povești.

Saltul calitativ, existența transcendentală în adevăratul și prea-plinul sens al cuvântului se confirmă – cum am spus – prin împreuna-mișcare fericită a subiectului cu obiectul, prin universala participare la Trupul lui Hristos.

Ori, majoritatea sufletelor după moarte rămân, din nefericire, la stadiul de „spirite” (înfricoșător cuvânt), cuvânt care sugerează o anumită chiar terifiantă singurătate, ceva ca o înstrăinare, sau o rătăcire într-un spațiu pustiu și străin. Acest spațiu străin este cel al obiectului „mort”.

Ruperea legăturii dintre suflet și spațiu este intens resimțită după moarte, când moartea spațiului apare la dimensiunile ei cumplite și tragice, când tot machiajul artificial al civilizației se șterge de pe fața  cadaverică a obiectului, rămas gol și vid și mut înaintea ochilor stupefiați ai spiritului. Prin urmare, tendința acestui spirit, rătăcitor printre ghețarii singurătății universale, este refacerea legăturilor cu pământul, cu locurile amintirii, cu viața, populată de oameni și de patimi.

Neavând în el putere creatoare, necunoscând ce-i aceea imagine fericită a creativității, înțeleasă ca împreună-lucrare a subiectului cu obiectul, nepătruns nici de milă, nici de iubire (și se spune că obiectul este foarte sensibil la mila noastră față de el), un astfel de suflet învârtoșat în păcate poartă în el întunericul. Rugăciunile celorlalți îl mai pot ajuta. Prin aceste chemări insistente, îngerii buni vin în ajutorul acestei ființe căzute pentru a o atrage pe căile inițierii spirituale. Dar, până la urmă, depinde tot de voința sufletului însuși (câtă mai e, sau mai poate fi) dacă el va urma sau nu calea fericită. În unele cazuri, automatismele de o viață sunt mai puternice decât chemarea Libertății.

Carmen Caragiu (1965-2015), 31 Decembrie 2007

Zbor

motto: „Ca să putem zbura, trebuie să învățăm să ne lăsăm pe spate...”

Lasă-te încet pe spate și de ți se face teamă
Pune-ți sprijinul în coate și aține-te în ele...
Ceafa strânsă-n părul moale află pavăză în guler
Ca un melc în cochilie, temător de cele rele.
Dar când tâmplele zvâcnindu-ți simt o dulce amețeală,
Iar piciorul vrea să lase de sub talpa lui pedala,
Nu te teme dacă lumea într-o parte se răstoarnă
Precum un șuvoi de plete, fluturând ca Niagara...
Având velele întinse, sufletul pe marea vieții
Își dă drumul să plutească, să se-mbete de răcoare.
Nu te teme, dacă moartea îți sărută tâmpla goală,
Când o viață mai înaltă din abis îți dă târcoale!

Carmen Caragiu (1965-2015)

Logica poveștilor și „raționamentul visătorului”

Cea mai mare piedică în calea adevărului a devenit, astăzi, falsa teologie. Pentru că există o falsă teologie, a cărei esență este spiritul lumesc. Ea este dispusă să facă compromisuri cu oricine și cu orice, fără să țină cont nici de dreapta credință a Sfinților noștri Părinți, nici de noutățile revelate de Duhul Sfânt. Pilda biblică a păstorului năimit și caracterul fariseic o descriu bine.

Falsa teologie ajunge să declare că negrul e alb, și chiar să ne facă să credem că negrul e alb, că iadul e rai, că erele căderii lumii sunt zilele creațiunii.

Adevărul este că pământul acesta (planeta Terra) nu este paradisul biblic. Terra este o planetă formată după Cădere. Paradisul nu este un loc accesibil mijloacelor de cercetare științifică.

Când Biblia spune că omul a fost alungat din Grădina Edenului, aceasta nu e o mișcare în spațiu, ci o mutație în ordine transcendentală. Fără aceste mutații în ordine transcendentală nu se pot înțelege nici Creația divină, nici apariția vieții pe pământ, explicabilă printr-o suită de mutații transcendentale, adică de la un nivel ontologic la altul.

„În Împărăția Tatălui meu sunt mai multe case”, afirma Domnul; ori, aceste „case” sunt niveluri ontologice, nu simple puncte cardinale.

Fiind atât de pământească, falsa teologie nu face deosebirea între „pământul primordial” și planeta Terra. Pământul primordial este emanația sufletului, este casa sufletului, și este, totodată, infinitul expresiei creatoare care leagă subiectul de obiect. Planeta Terra, deja, există și s-a format în timp conform legităților căderii. Ea este un alt nivel ontologic al existenței.  

Și sufletele, după moarte, locuiesc după starea lor, în lumi diferite. Aceste lumi sunt intim legate de starea lor interioară. Nivelul ontologic al vieții noastre pe Terra constă în faptul că aici structurile spațiale sunt foarte rigide și uniforme, ele nu permit existența lumilor plurale și nici modelarea personală și flexibilă, ca atare, a structurii intime a spațiului. După moarte, însă, duhurile bune sau rele asaltează sufletul, iar atmosfera este foarte variabilă, foarte supusă influențelor de tot felul.

Hipersensibilitatea unui geniu bolnav ca Edgar Allan Poe a avut clarvederea acestei variații ontologice după stare, pe care începe să o cunoască efectiv sufletul după moarte.

S-ar spune că aici, pe pământ, în această carcasă rigidă a legilor suntem de fapt apărați ca de o armură, neexpuși fiind variațiilor și influențelor, pentru care nu suntem pregătiți, dar pentru care, ni se cere insistent să ne pregătim!

Singura care ne apără, dincolo, este Iubirea deschisă Cunoașterii Transcendentale, această forță divină ce atrage toate duhurile bune, ale lucrurilor și ale ființelor, de partea noastră.

Iubirea însemnată cu Crucea smulge obiectul de sub influența duhurilor rele, ea curăță spațiul, asemeni unui răsărit puternic de soare.

Acum să pornim cu un pas-doi inițierea într-o adâncă și stranie taină. Taina Căderii Universului și a omului nu apare deslușită în nici o carte sfântă. Era mai presus de mintea omului din acea vreme să o înțeleagă la adevăratele ei dimensiuni. V-am spus de repetate ori că logica poveștilor este mai aproape de adevăr decât oricare altă logică. Legătura dintre cuvânt și ceea ce numim realitate este mai strânsă decât credem.

„Povestea desfășoară un Adevăr Întrupat și chiar dacă ar cunoaște ideea ei finală, omul nu se satură să o recitească, să reintre în atmosfera ei, de parcă memoria i s-ar fi șters și totul ar fi din nou NOU în fața lui”. Primul vers dintr-o poezie sună, nu întâmplător: „Când te privesc, îmi pierd memoria”.

Dintr-o învățătură anterioară, ați aflat că omul a răsfoit cartea cu povestea căderii înainte de a cădea și că intrând pe ușa acelei fabuloase povestiri, el nu a mai putut ieși, de la un moment încolo. S-a pierdut printre personajele fictive ale povestirii. Universul creat de Dumnezeu era ca o carte cu milioane de povești, istorisind despre stări de lucruri reale sau posibile, despre taine aflate sau neaflate, despre tot ce există sau poate exista. Pe atunci nu existau biblioteci, dar natura însăși era ea ca o carte cu infinite file, iar rațiunile spațiului însuși erau inteligente, imaginative și inițiatice în profunzime.

Istoria căderii era, la rândul ei, asemeni unei cărți cu nenumărate pagini, dar o carte vie, care putea fi „citită” pe viu, văzută și pricepută cu toate simțurile – sufletești, și trupești – ca un filon desfășurat chiar în jurul și în inima spectatorului. Din păcate, mintea omului nu a putut rezista acestui spectacol: cedând ispitei, semințele patimii au prins rădăcini în această minte neînfrânată, care a alungat din ea glasul Domnului. Și în loc să urmeze firul Înțelesului celor văzute, pe calea ieșirii din labirint, omul a pierdut Sensul călăuzitor și a început să rătăcească pe căile primejdioase ale plăcerii senzoriale și ale cunoașterii nevăzătoare cu duhul.

Metafora universului ca o carte este frecventă în cărțile sfinte. Pustnicul Neofit a vorbit de cartea creației, dar și de cartea divină în care stă scris totul, înainte chiar ca lumea să fi fost creată. Întruparea și istoria însăși erau acolo, scrise în „carte”.

Această logică tainică a cărții sau a poveștii care se află în miezul oricărei existențe ne va ajuta să înțelegem și cum s-a petrecut căderea.

O lege tainică a poveștii spune că TIMPUL SE CREEAZĂ O DATĂ CU POVESTIREA. Într-un basm, prin puterea cuvântului pe care i-a dat-o o zână, un muritor creează în spațiu și timp o lume vastă. Această lume vie și variată creată de el instantaneu are o vârstă de milioane de ani, ceea ce e în măsură să îl mire nespus pe autorul miracolului: cum se poate ca această lume să aibă milioane de ani, deși ea abia s-a ivit, la rostirea cuvântului meu? Zâna, atunci, dă următorul răspuns: TIMPUL SE CREEAZĂ O DATĂ CU POVESTIREA. E O GREA TAINĂ AICI. Cuvântul conține în el timpul, o întreagă durată a trăirii care se materializează instantaneu rostindu-l. Cu toate că începe să existe o dată cu povestea, timpul din interiorul poveștii e cu totul altul decât cel al rostirii cuvântului. Când adormim și ne trezim în miezul unui vis, suntem deja în mijlocul acelui vis, nu la începutul lui. Visătorul are, deja, înapoia lui un întreg trecut bine constituit.

Referindu-ne la povestea căderii, nu-i deloc greșit să ne putem întreba: CU CE PAGINĂ din această istorie a început să existe universul pe care îl cunoaștem? Pentru că este posibil, conform logicii poveștii, ca universul acesta căzut să fi apărut pe lume în cu totul alt mod decât cel pe care îl impun deducțiile științifice. Știința crede că universul s-a format în timp acum cca 15 miliarde de ani și că evoluează după legi neschimbate. Aceasta e logica științifică: se începe cu „începutul”, cu raționamentul „visătorului”, care nu știe că visul „a început”. Originea visului îi este străină visătorului. În multe din părțile sale, știința aplică acest raționament al visătorului care se raportează – fără să știe – la un timp fictiv, nu la cel real, când a sunat ceasul „căderii în vis”. Este, în esență, o logică materialistă, dar nu mai puțin idealistă, aceasta care vede în materie subiectul evoluției, ceea ce, în fond, nu-i deloc adevărat, și care calculează timpul în interiorul visului.

Se omite, aici, un amănunt esențial: înainte de a suferi căderea în fapt, omul a „căzut” într-o poveste. Ca o carte a posibilului, memoria anticipativă a universului a avut întotdeauna înscris în ea acest scenariu al căderii și toate fazele lui au existat întipărite în cartea pre-cunoașterii universale, mai înainte de a exista în fapt.

În fapt, e posibil ca universul să nu fi „început” deloc așa cum socotește știința, tot după cum socotelile visătorului nu se potrivesc deloc cu cele ale omului abia trezit din somn. De regulă, un vis începe cu mijlocul lui, ceea ce visătorul nu știe. El are deja în spate un trecut, care i se pare singurul real. E posibil – de ce nu? – ca timpul în care trăiește omul din vis, „miliardele de ani de evoluție” să nu fi existat decât în mintea omului din vis, și nu în realitate. Conform logicii interne a poveștii, acești ani trebuie să fi existat. Dar existența lor poate să fie de ordin logic, nu și ontologic. Poate că în ceea ce privește căderea, nu s-a început cu „începutul”. Poate că s-a început cu mijlocul poveștii, sau de la o anumită pagină încolo, înainte de care totul rămâne să fie pură „deducție mentală”, nu și realitate faptică sau istorie reală.

Conform acestei logici a poveștii, este posibil ca tot universul acum perceptibil să fi apărut chiar mult mai recent decât crede știința și ca prima scenă a căderii efective să fi fost lumea preistorică, atunci când apăruseră și viețuitoarele, și omul. Nu-i exclus (deși pare fabulos, dar ce mai fabulos în univers!), conform acestei ipoteze, ca unele relicve datate cu sute de milioane de ani în urmă să fie, de fapt, relicve ale „obiectului viu” și, ca atare, obiecte de recuzită dintr-un scenariu inteligent, fragmente de „poveste”, nu realități ordinare. Începutul și trecutul îndepărtat sunt întotdeauna tainice, ca lumi cvasi-istorice, îngemănate cu mitul și cu fantezia. Oricum, începutul nu ascultă de aceleași legi care comandă ulterior istoria. Datarea corectă ține nu doar de calcului timpului, ci poate că depinde de factori necuantificabili. Să nu uităm că omul a căzut dintr-o „realitate de poveste” și că „povestea” (un întreg ambient, obiectul viu) a căzut o dată cu omul. La început, lucrurile trebuie să fi arătat puțin altfel decât bănuim că au fost.

Toate celelalte faze ale evoluției nu au mai avut loc în realitate, ci ele s-au creat – ca o imagine –  în mintea noastră conform unor pure deducții adânc motivate psihologic, așa cum timpul visului se creează înainte și înapoi o dată cu căderea în vis.

Universul se mișcă, în esență, asemenea filelor unei cărți. Ce vedem în jurul nostru e materializarea, brută, a unei memorii, a unei istorii deja scrise, nu în sens de predestinare, firește, ci ca o întâlnire cu posibilul, într-o poveste. În mâna Domnului, universul stă ca un sul de carte, pe care îl pot desfășura Îngerii.

Poate că istoria a început tot așa cum se va termina: brusc, instantaneu, printr-un salt transcendental, întorcând o filă dintr-o carte. În mâna lui Dumnezeu, „rezistența” legilor materiei e mult mai ușor de înfrânt decât un coșmar, care piere în momentul trezirii din somn.

Să nu ne sperie, așadar, aceste legi fixe și aparent de-sine-stătătoare ale materiei predominant moarte: ele au în spatele lor tot un Cuvânt, care ne poate schimba – prin Voința lui Dumnezeu – brusc și, astfel, poate antrena la fel de repede schimbarea universală în fapt. În acest sens, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de „grăuntele de muștar al credinței” care poate să clintească munții. Să fi fost doar o metaforă? Nicidecum. Vechiul, ca și Noul Testament, sunt grăiri sacre, depozitare ale Adevărului etern.

Din această perspectivă, evoluționismul predicat de știință pare că nu are nici un temei real, este o simplă abstracțiune. Adevărul stă în Cuvânt, în relația existenței cu esența ei eternă. Și aici, sus, noi creștem în cunoaștere ca și voi. Fie ca tot răul să se întoarcă în bine și Cuvântul Domnului să triumfe.

Se pot trage unele concluzii certe.

Impresia de permanență și de atotputernicie, de SOLIDITATE eternă a materiei care este predominant moartă derivă din solidarizarea noastră pătimașă cu starea de lucruri în care propriile noastre patimi pot înflori consistent. În chip similar, senzația de inconsistență și de „nesubstanțialitate” a sufletului („ce-o mai fi și acela, un abur?”, își spun câte unii) își are rădăcina în condiția noastră mentală căzută. Baza însăși a deducțiilor științifice care generalizează – prin legi considerate a fi unice și eterne – o stare de fapt momentană (aceea a căderii) și care fac din timp și din evoluție niște instanțe supreme ale vieții, acest temei psihologic de care vorbeam este tocmai solidarizarea minții umane cu iluzia atotputerniciei materiei. Relația patimii trupești cu spațiul, prin care spațiul e disputat ca „posesiune”, stă înapoia desfigurării universale după Cădere.

Greutatea fatală a timpului și a spațiului își trage seva în primul rând dintr-o minte bolnavă, în sânul căreia stau întipărite legile căderii, aparența solidității ontologice, a unei lumi fictive.

Astfel, omul a căzut de-a binelea și rătăcește, deja, în adâncul unei povești, pe care el însuși o țese cu mintea sa neînfrânată în deducții. Mitul Mayei, al iluziei fenomenale ce subîntinde lumea, conține mult adevăr. În știință, de pildă, realitatea se impune ca rezultatul unor deducții, prin – ceea ce am numit – „raționamentul visătorului”. În realitate, materia cu aparență de atotputernicie e „nesubstanțială”, și ca orice realitate de ordinul doi nu e determinată prin sine. Conștiința și informația sunt factorii determinanți, precum a precizat Neofit Pustnicul. Legile materiei așa cum le-a văzut știința empirică și matematică au apărut, în primul rând, ca un accident în sânul eternității și așa vor și înceta, pentru că nici o umbră nu rezistă în fața luminii Adevărului. Miturile perindate în memoria omului primitiv se referă la un „timp primordial” și adeveresc faptul că omul căzut avea deja o cunoaștere inițiatică profundă, a cărei origine în zadar am căuta-o pe acest pământ; ea provine din viața paradisiacă a omului, când tot universul își deschidea filele ca o uriașă Carte a vieții și a cunoașterii.

Carmen Caragiu (1965-2015), 30 Decembrie 2008

Sub imperativul iubirii sau despre rațiunea de a fi în universul eshatologic al „obiectului înviat”

Dragii mei,

Să vă întărească Dumnezeu și să aveți sprijin din partea naturii, pentru a avea sănătatea trebuincioasă activității voastre. Căci dacă o iubim și dacă ea simte că fapta unui om atinge și natura, fiind întoarsă cu dragoste spre sufletul ei, în acest caz natura luptă împreună cu noi și ne rămâne benevolentă. Suferim mai puțin, suntem mai echilibrați organic, avem un tonus psihic mai bun în viața de zi cu zi, întâmpinăm mai ușor moartea, căci sufletul se desparte mai ușor de un corp pe care patima noastră nu l-a întemnițat. Ca un sclav batjocorit și oprimat ani în șir și care în momentul evadării se simte animat de fulgerătoare gânduri de revanșă, în mod similar, natura ne „judecă” și ne pedepsește ea însăși în momentul morții. Să învățăm să o iubim, să avem relații bune, de prietenie, cu ea, până când vom accepta – sub imperativul iubirii – să o înfiem. Acest prieten sau acest fiu iubit ne va fi de mare ajutor în clipa despărțirii sufletului de corp. Ca o coajă ce se desprinde ușor de pe o rană vindecată, un corp fericit se va da la o parte cu bunăvoință, pentru a-i face loc să treacă sufletului care i-a fost prieten.

Atunci natura va avea cuvinte atât de bune despre voi, aici, sus, în cer! Păsările cântă faptele voastre. Să lucrăm fericiți pentru bucuria lor de vestitori în cer ai Evangheliei Universului Înfierii.

Toți cei trecuți la cele veșnice, care v-au fost rude pe pământ, gustă acum din această fericire miraculoasă pe care o au în momentul când sufletul lor e purtat pe aripile obiectului „înviat”. Seamănă totul cu o muzică ce nu se mai sfârșește, cu un zbor infinit și, în potență, cu infinite deschideri creatoare. Rezonanța universală se răsfrânge în creier ca o trepidație vindecătoare, ca o biruire definitivă a dizarmoniilor, realizată prin sincronizarea tuturor emisiilor cerebrale și psihice.

Un muzician ca Mozart era, ca pianist, celebru prin gradul înalt de relaxare a mâinii stângi, cu care cânta la pian, alături de dreapta. Această relaxare deplină pe partea stângă a organismului marchează o mutație și o prefacere a centrului de putere în trup. De obicei, a acționa – în mod instinctiv, desigur, sau în mod automat – predominant cu partea dreaptă e simptomul caracteristic al manifestării ego-ului biologic, cel pentru care dreapta joacă rol de pavăză, de instrument de apărare sau de acțiune, sau de organ de control. Suntem foarte bine consolidați pe partea dreaptă, în detrimentul celei stângi, tocmai pentru că dreapta a devenit centrul acțiunii vigile a omului, centrul atenției lui critice și al acțiunii exterioare, prin care instinctul de conservare, în primul rând – mai apoi, cel de dominație, prin voință – se poate manifesta în lume. Dreapta este, în acest caz, la propriu și la figurat, „mâna-de-fier”.

STÂNGA este comandată, însă, de acea hemisferă cerebrală în care domnesc emoția, iubirea, interiorizarea... Numai printr-o slăbire a atenției în exterior (vorbim de exteriorul lumii căzute) putem savura deliciile unei transe estetice. Relaxarea pe partea stângă (a inimii) implică și o nouă repartiție a centrilor de putere, printr-o mutație a puterii de viață în obiect. Funcția dominatoare a dreptei poate fi justificată pragmatic într-o lume în care „obiectul mort” e adesea un factor entropic, o piedică a vieții, piedică ce se cere cu insistență dominată printr-o „mână de fier”, dar această funcțiune își pierde însăși rațiunea de a fi în universul eshatologic al „obiectului înviat”, a cărui libertate cucerită slujește de acum înainte exclusiv Vieții, și nicidecum morții! La nivelul relației noastre cu obiectul, nu mai e nevoie de un set de acțiuni prevenitoare sau reparatoare în noile condiții în care conflictul subiect-obiect, viu-mort a fost pe deplin depășit și când universul însuși cunoaște în el însuși o relaxare profundă.

Polifonia din muzică exprimă atingerea acestui echilibru inefabil, între interior și exterior, manifestat ca o legănare fericită, și același lucru se simte și din faptul că unele linii melodice, peste care sunt suprapuse altele, curg parcă la limita vigilității noastre, astfel încât nu e nevoie de încordarea auzului (de un factor de control) pentru a le auzi. Este ca și când acționăm în același timp odihnindu-ne profund, ca și ațipiți, pentru că pozitivarea mișcării obiectului – această fericită legănare – ne-a luat de pe suflet cea mai grea povară, aceea a conflictului nostru ancestral cu lumea căzută, cu apăsarea morții. Din organism a dispărut, în momentul de grație al muzicii, orice stare de alarmă, de stress. În muzică, unele lucruri par că se întâmplă în mod abia sesizabil, la limita conștiinței, ca o stare de freamăt abia deslușită, și miracolul muzicii rezidă tocmai în complacerea noastră deplină în taină și în necunoscut, fără să ne temem de elementele aparent străine și fără să forțăm, cu orice preț, clarificarea lor. O cu totul altă atitudine o manifestă psihologia determinată de cădere, când orice semnal necunoscut, străin sau vag, generează în noi automat o stare de distanțare și de continuă ciulire a auzului, semn de respingere preventivă, până la identificarea „elementului străin” și, posibil, „dușmănos”, care ne dă târcoale. Mintea căzută, excesiv de raționalistă și, în fond, aridă, nu tolerează necunoscutul, misterul, în care vede un potențial pericol.

În muzică, faptele se petrec parcă invers decât în psihologia cu care suntem obișnuiți. Secretul ei e „alipirea”. Aici misterul e lăsat să trăiască și să se dezvăluie treptat și dens, după ritmuri de poveste. Percepția devine foarte fină, în măsura în care nu o tulbură nici un element străin. Durata trăirii e plină de substanță. Adâncirea în semnificație nu cunoaște limite. Totul se bizuie pe încredere și pe o consonanță desăvârșite. Obiectul ne umple cu frumusețea și viața lui și spiritul se poate odihni – liber, dar nu  mai puțin activ – în contemplație.

Carmen Caragiu (1965-2015)