Beethoven și lupta artistului cu „apucăturile”...

În facsimilele cu texte atribuite lui, aflate în procedură de autentificare, încă, Beethoven a spus un adevăr imens, care trebuie reținut de toți, nu doar de specialiștii în artă.

„Pentru prima dată, în muzică se vede durerea, ea capătă chip în plină lumină”. 

Esența psihologiei artei răspunde la întrebarea: cum dai chip și expresie lucrurilor care nu pot fi trăite? Mai departe, întrebarea se complică: cum e posibil să dai chip și expresie lucrurilor pe care în viața curentă conștiința e incapabilă să le rețină, asupra cărora refuză să se întoarcă? Psihologia noastră curentă e scindată, asta-i clar, conduita ei e evitantă și instinctiv aversivă, în momentul unei opțiuni. Reușita se bazează pe respingerea cu succes a ceva, pe un câștig de cauză. La acest nivel, omul interior se reduce la o schemă de acțiune, care-i o simplă direcție sau directivă antiimaginară. Scopul sau obiectivul ia forma unui punct magnetic la orizont. Suntem trași într-acolo, cu ochii închiși. Trăim prin direcție și printr-un fel de acționare mecanică. Aproape că nu vedem și nu auzim. Tot ce nu trebuie să existe din punct de vedere subiectiv se închide într-un cadru de obnubilare. În acest cerc de fier dirijat de reacțiile sistemului nervos e prizonieră fără să știe mintea noastră. Nu avem alternativă, practic, suntem mânați de la spate, cu sirena urgenței. Numărul vieții noastre e 112. Beethoven sesiza aici tragedia fără măreție a unei „interiorități făcute ghem în sine”. Tetania, continua tracțiune a stressului sunt stări de fond, de aparentă normalitate pentru sistemul nervos perseverativ și răzbătător. În această condiție de automatism inveterat, putem vorbi de orbire, de răcire a flăcării dragostei și a imaginației. Suntem practic un rezultat al nervilor întinși, cu mintea transformată într-un cablu prin care trece firul oțelit al senzației în general de durere. Acționăm, astfel, prin contracondiționare. Stăm cu gândul fixat într-un singur punct, punctul mort, chiar și când nu mai putem face nimic. Pressingul e esența acestei vieți, dar mai ales fadingul mental, clickul pe anulare aplicat aproape tuturor imaginilor din jur, pentru care nu avem timp. Unde-i amnezia inocentă, starea îngerilor, starea de har, o putem găsi oare undeva? Citta-vrtti-nirodhah, oprirea vârtejurilor mentale, „electro-liza”, menta sufletului, răcoarea care împinge imediat de sub osul frunții, potolind tensiunea fundului de ochi, cum să putem accede la aceste stări de grație psiho-fizică? „Menta-lul, esența tare... ” Singura soluție, și după Beethoven, este arta, care poate însemna și viata trăită cu artă. De ce? Din capul locului, să fim înțeleși. Cine confundă starea de imersie în arta cu un fel de relaxare temporară a sistemului nervos se înșeală profund. Sistemul nervos se odihnește în mod curent prin vis sau somn profund, dar visul e guvernat de aceleași stări psihice cunoscute din viața curentă, oscilând între atașament și aversiune. Nimic nou sub soare... Interpretare musculară a realității, aș putea-o numi, axată pe tracțiunea stressului în raport cu distanta față de un obiectiv. Numai arta aduce cu sine o revoluție în raport cu aceste automatisme ce ne infestează. Citez din studiul semnat de mine „Estetică și iconicitate”, parte dintr-un volum colectiv interdisciplinar: „Răul psihologic ține, în principal, de schemele de gândire subliminală, fixe ca niște ticuri - ah, fixismul... - cu care acoperim realitatea implicată în, dar și organizată de propriile noastre trăiri, idei, imagini și mai ales de cuvinte, indiferent dacă e vorba de o existență considerată bună sau, dimpotrivă, rea, adevărată sau falsă. Realitățile divers concepute pot să difere radical între ele sub aspect ontologic, valoric etc., dar totuși, ca o fatalitate, schemele adânci de reprezentare și reacție ce li se asociază tind să rămână aceleași, necorespunzătoare diferenței calitative dintre idei, o diferență care e postulată, ce-i drept, cu rațiunea, dar care nu a fost asimilată și organic, la nivel de limbaj al reflexelor discrete, subterane, propulsate direct din tenebrele sistemului nervos. Schemele de reprezentare, așa refractare cum se exercită, sunt de domeniul atavicului; e vorba, aici, până și de cum simți și cum te miști, cum măsori presiunea și sensul lumii cu inflexiunea timpanului, cu motricitatea mâinii, cum implici mâna în gândire, cum apuci lucrurile, cum pui prepoziția...: e vorba, așadar, de APUCĂTURI, și încă, de apucături inveterate. El, artistul, nu se luptă niciodată direct cu ideile, lupta lui se duce cu „apucăturile”. Desface scheme, nu idei valabile. Altfel spus, face să traiască o idee care, doar enunțată abstract, nu ar exista. Creează un fond muzical pentru a auzi „eidosul”, esența respectivă. Poststructuralismul, deconstrucția în literatură (care-i cu totul altceva decât deconstrucționismul filozofic) nu întâmplător aduc în prim plan ideea de practică semnificantă. La urma urmei, poetul e o ființă practică, încălțat cu cuvintele și cu lucrurile. El știe să pună punctul pe i, cum să calce pe prepoziții fără să strivească existența... Teoria, ca-n teorie, dar practica ne omoară...” Vorbim de obișnuință, ca și când asta ar fi realitatea. Îndrăznim ceva și mai grav: sa vorbim de... normalitatea morții ca extincție definitivă, cu o nonșalanță uimitoare. Am auzit cu surprindere pe cineva spunând cam așa: Când nu ne va mai fi teamă de moarte, vom renunța de la sine la ideea de viață veșnică. De parcă viața vesnica nu s-ar întemeia pe o infinit de complex logică afectivă... De parcă viața veșnică ar fi prelungirea veleitară a instinctului de conservare. Ei, bine, arta e singura care demonstrează contrariul. Aici trebuie să ne „abandonăm”, pentru a trăi, să ieșim din cercul vicios al conflictului dintre mișcare și formă. Faptul că practica artistică creează o realitate eficientă psihic spune multe... Spuneam că orice obișnuință încifrează în sine, într-o modalitate pre-analitică, un întreg mod de a gândi, ba mai mult, o credință organică. Ea vehiculează nu numai scheme de acțiune, ci și scheme de interpretare, deja. Când refuzăm să filozofăm, tocmai atunci lucrurile se apucă să filozofeze ele în locul nostru, se interpretează singure în felul cum apar și sunt primite în intimitatea noastră cenestezică.

Carmen Caragiu (1965-2015), 2 Noiembrie 2013 

 

"Muddy Waters - You Can't Lose What You Ain't Never Had" - Cu o superbă muzică și un aranjament epic, nemuritorul Muddy Waters navighează liber prin transcendența genului blues

Grozav. E, într-adevăr, aici, o transcendență a libertății controlate în ultimul moment. Muzica de acest tip improvizatoric nu lucrează cu nivele ierarhizate ale ordinii și nici nu solicită atenția în sensul constructivismului bine orientat. Demersul e contrar. În loc de hipotaxă și construcție, avem de-a face cu parataxă și cu deconstrucție. Se ia mâna de pe porumbel... Se sugerează un abandon în vârtejul improvizației, cu accente hazoase nelipsite, dar cu sugestia acut plăcută că lucrurile se aranjează de la sine, fără a fi fost controlate din scurt. Timbrul chitaristic este cel mai expresiv comentariu în acest sens. Orăcăie, se scălâmbă, miaună, latră, le face pe toate la un loc, în timp ce sonoritățile par articulate persiflant din colțul gurii, dar țâșnind de aici cu o putere și cu o percutanță mai mare decât dacă ar fi ieșit prin gura larg deschisă. Ca în poezia lui Mircea Ivănescu, la nivel timbral se creează sugestia unor entități noi, compuse, prin transfer de însușiri. Mieunatul se combină cu lătratul. Cine e personajul ce întrece orice blazată așteptare naturală? Pisocanele (pisică + câine), spune Ivănescu... Audiție plăcută. Merită.

 

Carmen Caragiu (1965-2015), 17 Aprilie 2014

 

 

Muddy Waters - You Can't Lose What You Ain't Never Had: https://www.youtube.com/watch?v=r6Gh2dbPp5o

Filozofia muzicii după Sergiu Celibidache

Succesiunea în artă este esențialmente paradigmatică. Montajul translatează întreguri, nu manevrează părți. Se trece de la un întreg la altul, de la o stare a lumii la alta, de la o idee la alta, nu mecanic de la o parte la alta, după tiparul pozitivist aRb. Arta nu-i o oglindă plimbată de-a lungul unui drum. Când pare că e așa, mesajul e ironic și parodic. În fiecare clipă, subiectul e un întreg. Ca să putem trece mai departe, trebuie să avem o reducție monadică, spune Celibidache. Iar părintele Ghelasie vorbea de modalitățile întregului în mișcare. Tot în sensul celor discutate astăzi, trebuie știut că însuși Celibidache s-a referit la iconicitate afirmând că este forma ridicată la puterea întregului. Orice icoană (eikon) e o monadă, e a întregului. Relevanța filozofiei muzicii pentru filozofia iconicității e imensă. Ideea de „reducție monadică” pe care a invocat-o Celibidache e binecunoscută în estetică. A fost dezbătută în mod aplicat și în Proiectul „Poiein”, de muzică înregistrată și comentată.

Carmen Caragiu (1965-2015), 6 Aprilie 2014

Sergiu Celibidache on his Philosophy of Music: https://www.youtube.com/watch?v=SthKs40ClCY#t=57

Estetica vieții la Menuhin

Yehudi Menuhin s-a declarat admiratorul unei atitudini față de viață care stă mărturie priorității estetice. Această atitudine, scria Menuhin, „nu pretinde că ar respecta preceptele morale, ci numai proporțiile estetice, dar în practică, aceasta se dovedește a acționa tot atât de bine ca și cele 10 porunci, pentru a evita comportările greșite și a încuraja virtuțile. Brutalitatea, nerăbdarea, invidia, lăcomia, suspiciunea sunt desigur urâte, după cum dragostea și generozitatea sunt frumoase. Legile frumuseții pot fi mai ușor definite, cer mai puțină exigență și, în mod sigur, sunt mai reconfortante decât legile moralei. Frumusețea te amețește și te liniștește în același timp - te amețește pentru că te inspiră și te invită la abandonare, te liniștește pentru că cere un anumit grad excepțional de disciplină. Din contră, moralitatea este adesea asociată cu ipocrizia, cu invidia, reprimarea, prejudecata, dar mai ales cu constrângerea celor drepți și integri care invocă în mod fanatic sancțiunile lor, fără a mai ține seama dacă produc plăcere sau durere, bine sau rău”. Menuhin a insistat pe ideea acestei „împerecheri între disciplină și abandonare, paradox esențial al frumuseții care reprezintă pentru mine o supremă realizare omenească. (...) De bună seamă că aceasta nu-i caracteristică numai pentru creația omenească; pescărușul dezgroapă scoici din nisipurile plajei și le dă drumul cu o precizie infailibilă pe stânci, iar pisica sare și cade înapoi pe patru labe cu aceeași precizie, manifestând un echilibru asemănător între spontaneitate și disciplină, ceea ce, după mine, constituie expresia cea mai elevată a vieții”. Menuhin era si un mare admirator al naturii și al animalelor, cele care lărgeau considerabil numărul membrilor „familiei Menuhin”... Într-un loc, violonistul a spus că dintre științe, matematica poate fi trăită tot ca un fel de paradox al frumuseții, în care se îngemănează libertatea cu disciplina, dar trebuie să fii un matematician de vârf și să jonglezi cu creativitatea de tip matematic, ca sa simți asta. Citatele au fost preluate din cartea autobiografică intitulată „Unfinished Journey” de Yehudi Menuhin. Lewis Caroll, matematicianul și scriitorul ce s-a plimbat împreună cu Alice în Țara Minunilor, avea și el o considerație specială fata de... pisici. Elasticitate magică, electrizare și remanență, aceste fenomene sunt atât de bine puse în valoare de comportamentul pisicesc, credea Caroll, încât pisica rămâne aici chiar și când ea dispare... Iată textul rămas celebru: „- Bine, zise Pisica, și de data asta dispăru încet de tot, începând cu vârful cozii și sfârșind cu rânjetul, care mai zăbovi câtva timp, după ce tot restul pisicii dispăruse. Ce curios, gândi Alice. Pisică fără rânjet am mai vazut dar rânjet fără pisică... Așa ceva n-am pomenit de când trăiesc...” Din tânăra generație de poeți, Adrian Diniș își face un obicei din a valorifica, nu fără un efect super, surâsul pisicii de Cheshire..., asta ar mai trebui spus.

Carmen Caragiu (1965-2015), 28 Februarie 2015

 

Artă și eros sau Despre regăsirea Cuvântului ca sursă a tuturor cuvintelor

Reflecții și obiecții pe marginea textului “Sunt o curvă literară”, de Dan Stoica, postat în Club de lectură. E o postare care ridică mingea la fileu celor învățați să își pună întrebări. Din păcate nu putem share-ui textul, se vede treaba că este un club select, frecventat de personaje serioase, ce nu se lasă trase cu ușurință pe altă coală de facebook. Iată un semn bun, de incoruptibilitate. Domnule Dan Stoica, greșesc eu, sau e adevărat că sunteți dezamăgit de faptul că arta e folosită prea des în mod trivial, ca un mijloc de seducție erotică? Dacă-i așa, e extrem de regretabil, ceea ce transpare chiar din textul dvs., când spuneți: “deși a strâns în brațe sute (?) de femei, orice bărbat adevărat nu știe să numere mai mult de una”.

Iată un calificativ cu greutate spirituală: ADEVĂRAT, o ființă ADEVĂRATĂ. Care ar fi motivațiile ei? Mă tot întreb. Pun în legătură meditația asupra respectivei ființe cu cea asupra cuvintelor, despre care vă întrebați: “Și cu cuvintele cum rămâne?” Eros și artă. Ce le leagă, ce le desparte, aceasta-i întrebarea, una din marile întrebări. Pentru că mai sunt și altele, la fel de importante: Ce-i adevărat în dragoste, care-i adevărul în artă?...

Mă bucură că o concluzie a acestei scrieri cu titlu provocator a fost regăsirea Cuvântului ca sursă a tuturor cuvintelor. Hristos, Iubirea universală, ca simbol nu-i străin de specificul exercițiului artistic. S-a zis despre artă în adevărul său că ea ar însemna un fel de repartizare uniformă a erosului pe întreaga suprafață a existenței, o intropatie generalizată. Cu cât reușești să simpatizezi făcând abstracție de preferințe, cu atât, în calitate de artist, ești considerat mai select, capabil de viziune și sensibil la enigmă. Așa spunea Borges. Ar trebui să învățăm să ne adresăm cu aceeași capacitate de empatie tuturor, nu doar apropiaților favorizați. E un aspect. Sunt, însă, artiști și artiști... Sunt și ceruri false, cum sugerați.

Nu știu în care text ați ridicat o problemă la fel de incitantă - cea despre emoția simulată. Cuvintele pot minți, dar acesta-i doar un aspect al problemei. Celălalt ține de miracolul simulării, din care cresc cu putere realitățile virtuale, ca și când forma își produce fondul. Orice emoție autentică nu poate fi decât, măcar un pic, simulată, adica creată, împinsă înainte de cuvântul care ne-o ia înainte, el fiind, într-o clipă de inspirație, mai rapid decit inerția, decât obișnuințele noastre timorate. Atunci, nu eu vorbesc, ci “sunt vorbit”. Când te exprimi, devii mai puternic, chiar dacă spui lucruri care te surprind pe tine însuți. În acea clipă, suntem noi înșine ca și loviți de puterea cuvântului pe care l-am rostit, avem tendința - în special, cei cu simț dramatic - să ferim ochii, să întoarcem brusc fața spre stânga. Regizorul Dan Stoica știe mai bine decât mine despre aceste lucruri. Cu cuvântul nu ne fălim, nu ne mândrim, ci ne întrupăm în el, prin el existăm, ne facem văzuți și iubiți, ne lăsăm atinși prin cuvânt, mângâiem cu el, renaștem prin el, nemurim prin el, cum spuneți undeva... Cuvântul e cea mai pură și spirituală materie, este chiar chipul dorinței, al zâmbetului nostru adevărat. E chipul nostru posibil, nu doar actual și mai degrabă aparent. Cu rădăcinile lui metafizice, cuvântul nu ne face mai artificiali, ci mai naturali în sens esențial. NATURA SIMULATĂ, CONTRAFĂCUTĂ este tocmai cea care a rupt legătura cu biologia transfigurată a cuvântului.

Bineînțeles, cuvintele pot să nu spună nimic, pot să fie moarte, caz în care nici măcar n-ar trebui să se numească cuvinte, ci doar copii palide ale lucrurilor moarte între care ne mișcăm, “corpuri delicte” pe care stau întipărite urmele unei existențe agresive, fără sens, înfiorător de banale, aceea pe care o duc 90 la sută din oameni, de când se nasc până la mormânt. Dar cuvântul, din fericire, poate fi cel ce ne ajută să ne mișcăm altfel, să închidem ochii și să ne trezim brusc, fără complexe și chiar fără amintiri, într-o altă lume, să fim întocmai cu acel dirijor pasionat ce creează universuri vii doar din felul cum își mișcă bagheta și din felul cum își leagănă prezența, ca o mișcare de ape ce scoate la lumină, din adâncuri, o realitate virtuală magnifică.

Să nu ne temem de cuvânt. Să închidem ochii și să-l urmăm, pe valul cu creste al inspirației... Pentru a fi, viata nu se cere reflectată, ci mai degrabă creată, imaginată... În dragoste, te privești în ochii celuilalt și ești altfel decât te vede restul lumii. Cuvântul este sângele nostru virtual atât de prețios, este fărâma din genialitatea atemporală cu care un suflet se poate încumeta să traverseze valea plângerii, moartea însăși, asimilând-o unei Vieți mai vaste...

Cuvântul creator nu imită viața, această viață, ci merge înaintea ei. Viața inflamată de cuvânt apucă pe alte căi decât pe cele bătătorite. Romeo și Julieta au stat de vorbă cam multișor unul cu celălalt, și tot nu le-a fost de ajuns... Cuvintele pot face dragoste uneori chiar mai bine sau mai presus decât pot face trupurile. Ce-ar fi dragostea fără declarațiile de dragoste?... Ce-ar fi frumusețea fără oglinda Albei-ca-Zăpada, o oglindă de cristal fermecat înălțată de muzică și de poezie...

Mulți afirmă că poezia este replica în oglindă a dragostei adevărate. Dar aici se cere o maximă gravitate, pentru a înțelege ce se întâmplă în realitate, pentru a nu desacraliza fenomenul. Ca si arta, erosul aduce cu sine în dar un fel de sfârșit al antagonismului existențial, încetarea repulsiei cu finalitate conservatoare, prin disoluția reflexului de apărare la graniță. Acea barieră a aversiunii reflexe prin amorsarea căreia pielea reacționează involuntar la orice stimul exterior și străin este ridicată. Dacă alegem să fim serioși până la capăt, nu putem să nu recunoaștem că aici se petrece ceva excepțional, cu care nu te joci. Nu vorbim, simplu, de plăcere, ci de o placere abisală și infinită, eviscerată de orice reziduu catabolic, purificată de toată rezistența psihologică a self-controlului.

Printre cei care au analizat cu autenticitate fenomenul “compulsiei fericite” se numără la loc de cinste Julius Evola, elogiat de Pleșu. Există o semnificație metafizică inclusă în plăcerea de o anumită natură, iar atunci când devenim conștienți de aceea, devenim conștienți de paradigma de sens mai amplă din care ea face parte și, astfel, ajungem să ne eliberăm de ignoranță, de orbire, de patima lipsită de frumusețe.

Coborârea rigidei platoșe somato-musculare, valorizarea tipic-eminesciană a durerii și a amețelii, eliminarea reflexului existențial de greață, îmbătarea cu salivă, cu intimitatea celuilalt, îmblânzirea reflexelor sunt evenimente nu doar ale erosului, ci, în primul rând, aș zice, trăsături ce caracterizează biologia cuvântului poetic sau și mișcarea mădularelor muzicii, muzica, acest proces de disoluție sonoră suferit de o minte robită determinismului. Tocmai pentru că opoziția în sens tare self-non-self cunoaște o înmuiere, o dezirabilă macerare, așa-numiții îndrăgostiți pe viață și pe moarte își permit să schimbe între ei vocabule noroioase, dar pe care le aruncă într-un soi de creuzet alchimic, ce secretă AUR. Scârba și repulsia dispar ca prin farmec. Aceste ființe privilegiate de zei nu mai trăiesc la ''distanțe rezonabile'' una de alta, ci ca într-o deplină simbioză, împărtășindu-se din unul și același metabolism intim, chiar dacă se găsesc separați și distanțați în spațiu.

În același sens, Milan Kundera vorbea de un absolut al sentimentului nemărginit, în care se dizolvă, ca într-o soluție chimică, tot ce-i pătat, murdar și străin. Dacă îndrăgostiții nu se feresc de atingerile intime, tot astfel, nici poeții nu se feresc de atingerea cuvintelor celor mai – aparent – “rușinoase”. Există o clipă de extremă drăgălășenie a simțirii, când grețos și dulce nu se mai opun unul altuia, când ceva ne apare ca fiind, totodată, și grețos, și dulce, grețos de dulce, adică foarte dulce, cu zâmbetul de rigoare... În context, să nu uităm că umorul însuși joacă rolul de catalizator alchimic.

Această ieșire din opoziție, marcând eliberarea din menghina conflictelor interioare, o aduce cu sine în dar arta, prin magia cuvântului ei. Ieșirea din opoziție se încarcă acum cu majora semnificație a depășirii instinctului de conservare, cel care ar fi vrut să separe, ca întotdeauna, precaut și inflexibil, dulcele de acru. (Să nu comit o impolitețe, dar aș zice că... medicii în speță ar trebui să se simtă derutați auzindu-ne punând astfel problema, pe noi, pacienții lor supuși, care am fost învățați să ne purtăm cuminte, să trecem strada numai când semaforul e pe verde și să facem ochii mari când e roșu. Să amestecăm roșul cu verdele nu e lucru sănătos, clar, nu?... Cel mai des zicem ca dânșii și facem ca noi..., până când ajungem la doctor... :)

După părerea mea, totuși, artistul ar trebui să fie cel mai sănătos psihic dintre oameni. Cu condiția să-și dea seama că destinul său are o semnificație maximă și că trebuie, ca atare, asumat la o mare anvergură spirituală. Aspirația dvs. către un creștinism genuin, d-le Stoica, ar putea fi explicată și în acest sens...

Artistul ideal nu e un libertin. Nu există nici o legătură substanțială între un desfrânat și un artist, un artist autentic, conștient de mesajul lucrării artei. Mai degrabă, artistul ar trebui să se asemene asceților. La o prelegere intitulată “Artă și Eros”, ținută în fața unor studenți, alegerea mea a fost să mă prezint îmbrăcată în negru, punând cu maximă seriozitate condiția: “Cine râde, afară”. În sală, se vorbea ca la înmormântare. Bineînțeles, prima care a zâmbit larg la sfârșit, datorită încordării susținute, eu am fost, fapt pentru care am fost invitată prompt afară...

Muzica e cel mai puternic mod psihic de a suprima reflexul de respingere, datorită algolagniei sau trăirii pozitive a durerii, care răscolește și inspiră imaginația. Am fost întrebată, o întrebare importantă, cerând lămuriri esențiale: Există o legătură între sadism și algolagnie? Pe fond, nici o legătură. Sadismul reprezintă o perversiune absolut condamnabilă, algolagnia, un test spiritual, imaginar, subtil, neconstrângător... Sau, cel mult, în mod inofensiv simulator de constrângere...

În muzică, devine sesizabil acest adevăr când se apasă insistent pe anumiți centri tonali, care fac parte din psiho-fiziologia noastră subtilă. Atunci, ne simțim covârșiți ori e ca și când suntem constrânși dureros să gustăm dintr-o fericire mai înaltă decât putem cuprinde... Imaginația afectivă creatoare se axează pe sugestii și pe semnificații fecund-înnoitoare, nu pe fapte morbide.

Poetul MIRCEA IVĂNESCU este un maestru incontestabil în a dirija și doza metasentimentul rezultat din algolagnie, cea pe care EMINESCU însuși a cultivat-o îndelung, într-o atmosferă tipic eminesciană de farmec dureros, dureros de dulce. Renunțarea la activismul funciar al MÂINII reprezintă o sugestie impresionantă întâlnită la ambii poeți. În dragoste, mâinile pot MURI. Nemaifiind nevoie, acum, în inefabila stare de plutire, de transmiterea forței și nici de pârghiile lucrului manual, corpul transportat de un elan mai presus de el nu mai are practic nevoie de mâinile sale. Mâna erotizată devine “plumb”... Este pasivă, magnetizată, ca și “legată prin vrajă”; altfel spus, rămâne complet dezactivată. Cureaua de ceas însăși capătă, prin urmare, brusc un iz sadic, pentru că a “legat strâns” această “mână moartă”...

Erosul în momentele sale de grație ne face părtași la o reală stare de beatitudine, contrară luptei pentru existență și care nu are, sigur, ca mesaj profund și mistic procreația și nici măcar, ca scop ultim, acuplarea partenerilor. Figura mistică făcută vizibilă aici este frângerea și predarea mâinii, ca frângerea pâinii... Simpla, naturala alcătuire a unui braț ușor îndoit din cot ajunge să fie resimțită, aceasta, ca o traumatică flectare, o frângere dureroasă din încheietură, uneori, ca o fantasmă a fracturii deschise, în convexitatea cotului. Sigur, nu-i o problemă de intervenție ortopedică, ci mai degrabă una muzicală: cum punem pe note moartea Isoldei, cum așezăm unghiul ascuțit al disonanței, cum ne lăsăm tulburați de cromatisme...

Muzica este eros în stare pură, gândeau anticii. În această stare cu aspect dezarmant, cu efecte fantasmatice, un braț frumos și simplu flectat ajunge, așadar, să pară un adevărat membru frânt, ca și când purtătorul lui ar fi un rănit grav... Imaginea lui este o appogiatura, o disonanță... Ne amintim de Blaga, de “cântăreții bolnavi”...

Încă o dată, imaginea mobilității membrelor nu mai compune ca altădată sugestia de activitate a lor voluntară, ci, mai nou, a creat această fantasmă senzuală a dezarticulării, acordată la o stare de spirit pasiv-activă, care gustă nu mai puțin din Viață deși este părăsită de oțelirea și de brutalitatea voinței de a fi.

Domnule Dan Stoica, vă străduiți atât de mult să ne împărtășiți gândurile dvs., mi-ați părut puțin dezamăgit, puțin trist în ultimele texte postate, încât mi-am dorit să vă încurajez, să reînviu în sufletul dvs. încrederea în cuvânt, în semnificația artei pentru miezul însuși al vieții noastre.

Personal, mărturisesc că scrierile dvs. mi-au întărit curajul de a-l gândi pe Iisus liber, altfel. Dintre cunoscuți, mai există cineva, Buciu Petre, care mi-a dat sugestii în același sens. Pentru că dialogăm, trebuie să jertfim din timpul nostru ca să ne facem înțeleși și ca să celebrăm frumusețea prieteniilor sufletești.

Reiau o idee. S-a spus despre artă că ea înseamnă un fel de repartizare uniformă a afectivității pe întreaga suprafață a existenței. S-ar cuveni să ne adresăm cu aceeași capacitate de empatie tuturor ființelor, nu doar preferaților în mod subiectiv. Orice chip este o sursă de viziune și enigmă, afirmase Borges. Încă o dată, mă bucur că o concluzie a textului dvs. a fost regăsirea Cuvântului ca sursă a tuturor cuvintelor.

 

Carmen Caragiu (1965-2015)