Cum sari de la una la alta (74)

Misterul muzicii stă poate în balansul ei, în acordul bivalent. Muzica = dezlegare. Eliminarea timpului psihologic, a timpului mort, a luptei. Conduita psihologică e opțională, orientată, cu libido legat. Ritmul psihologic introduce o cenzură, o distorsiune, un blocaj în ritmul estetic, care are durată, timp, viitor. Muzica conține inevitabil o tristețe reziduală. Răscolește amintirile. Înaintează prin întoarcere. Ideea că vei fi afară din trup e falsă. În vis simți că ai trup. Trupul este infrastructura senzorială, este însăși imaginea, este filmul curgător ce substituie suportul tridimensional al asociațiilor automate. Corpul = obiect ontognoseologic: voință, joc, creație! Corpul (frumusețea) este conținut imanent, developare. Noi improvizăm în limitele corpului. Materia = corelativul obiectiv. Amintirea nu trebuie dusă mai departe (ca Sisif). A-ți aminti = a muta orizontul așteptării. Emergența amintirii. Străvezime. Retrăire. Nostalgie. Ești în top! Ușor e să ajungi în vârf, greu e să te menții. Retrospectiv, totul e ruină. Doar pentru o clipă strălucești, atragi atenția lumii. Te privești în oglindă. Neputință, imperfecțiune, singurătate. Te privești în ochii altora. Distanța dintre imagine și realitate.  Tot ce mă înconjoară palpită. Disponibilitate. Muzica se repetă, ca o amintire. Trăirea lucidă a despărțirii, a morții. Impuritatea trăirii se elimină. Gândește-te că ești cântăreț, că improvizezi, că vocea te ascultă perfect. Ești transportat de voce. Grație înnăscută. Muzica nu se termină. Fuzionezi cu dinamica inteligentă, cu obiectul activ, trezit! Fără uitare, am trăi într-o continuă și paralizantă frică de moarte. Dacă n-ar fi în stare să uite, omul n-ar mai putea să învețe. Numai Dumnezeu poate să-și amintească totul. Cântecul emană din interiorul gâtului, al corpului, din adâncimi. Pe această dimensiune adâncă, centrală, în miez are loc zaharisirea estetică, echivalentă cu o neutralizare a platoșei musculare, a efortului de localizare conturbat. Muzica urcă și coboară pe corzile vocale, în interiorul trupului. Scara muzicală. În gât, în inimă e sălașul muzicii. În „pridvorul” acelei Zile.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (73)

Căderea frunzelor exprimă sentimente. Relația cu obiectul imperceptibil. Visuri spulberate. Muzica: la imperfect. Alice se apropie de ou și vede că are ochi și nas. Îți amintești frunze galbene, lacrimi. Ar trebui să-ți amintești chipuri, developări. Degetele frunzelor. Într-o operă de artă nu-i bine să te întrebi ce-a vrut să spună autorul (omul). În opera de artă vorbește direct amintirea, nu amintirea prin intermediul omului social! Amintirea = cosmologie, materie, big-bang. Materia-i un principiu mai fin, mai spiritual decât se pare. Opera deschisă, posibilul. Animalele nu vor să pară (să fie) altfel decât sunt, ele sunt sincere, nu vor să schimbe lumea. Nu așteaptă moartea, nu se inhibă. Stau abătute, cu capu-n jos. În muzică nu există voință legată. Ritm, legănare, modulații, nuanțe, evantai expresiv, filmare cu încetinitorul. Nu se asimilează două stări succesive cu aceeași idee. Muzica se modifică continuu. Modulația formei se conservă. Un pui tăiat nu scapi de el, arta nu evită amintirea lentă a morții lui, pentru că el moare lent, modificându-și expresia individuală, albindu-se la față. Când a murit nu s-a terminat totul. Acum „începe”! Nu e un episod încheiat, refulat, iremediabil ferecat! Nu se reduce prin moarte la pământ tăcut, la lest fără chip, fără simțuri. Poți intra în universul morții lui. A intra = noutate, abatere, neobișnuit. Nu l-ai terminat (și uitat), ci ești mereu în prezența lui. Respiră, se mișcă. Nu va cunoaște decadența trupului. În ceruri va fi din nou copil. Sancho e același pui necunoscut din lădiță. Muzica explică totul!

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (72)

Armonie = sinergie, sim-fonie. Muzica nu exprimă sentimente psihologice, ci este sentimentul sentimentului, gândirea gândirii. Nu trebuie să ne imaginăm pluralitatea vocilor ca pe o ecuație de contiguitate (aRb), ca pe o flacără vremelnic animată de feedback. Pluralismul nu se stinge. Voința e o UNDĂ. Poate percepe „altfel”, ontognoseologic, într-o altă lumină, fără complexe. Corelativ! „Trăiește” ceea ce gândești! Puricele sare liber pe axa timpului (O idee țâșnește din alt timp). Racord insolit. Orice sunet nou, orice ocurență poate răsturna valoarea de ansamblu a ideilor precedente. Ele își schimbă sensul, slujesc din senin unei noi idei. Puii dorm, muncesc și ei prin somn. Arta = tristeți cristalizate, zaharisite. Arta = aroma întrebării (rugăminții), nu a răspunsului (scopului, fructului). Nu alergi la primire. Lacrima să te „scalde” puțin. Lărgirea inimii. Căderea frunzelor e un sentiment. „Plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte” (Nichita)! Filmul este o explozie de imagini, nu înseamnă a reduce imaginea la idee și a o respinge. Ideea (judecată) de răutate blochează filmul (respingere). Hitchcock: regizorul arată lucrurile, nu le judecă. „Păsările”. Filmul continuă să se deruleze. Nu te sufoci, nu faci respingere la rău. Răul nu are ființă, nu moștenește cerul. A dori cuiva moartea, distrugerea, a-i opune rezistență = a fi atașat de ego. Orice violență se naște din frică, din precaritate, din instinctul de conservare. Nu-ți poți percepe dușmanii decât distruși! Arta îi percepe înflorind.

Carmen Caragiu (1965-2015)

„Tineri” care au de făcut față încercărilor

În genere, omul căzut gândește greșit începând de la gramatică, de la limbajul său înnăscut care în mod fatal și inconștient îi determină obiceiurile de gândire și erorile de identificare pe care le face. De pildă, omul își spune: „(eu) îmbătrânesc”, făcând un acord între subiect și predicat, ca și când ar fi aici vorba de un unic proces, de o unică substanță a înțelesului.

În esență așa ceva precum „îmbătrânirea”, raportată la ideea de „eu” nu există. Îmbătrânirea este un proces exterior ființei noastre adevărate; prima se referă strict la mișcarea de facere și desfacere în timp a energiilor căzute, și n-are nici o legătură substanțială cu „eul” meu, cu ființa mea, cu persoana mea. Tinerețea nu e o stare a ei, ci este însuși chipul persoanei.

Ființa este identică cu frumusețea pură, cu tinerețea statornică. Așadar, omul așa-zis „în vârstă” nu este decât un tânăr care trece printr-o încercare, cea a timpului.

Subiectul propoziției ce se referă la îmbătrânire este întotdeauna un tânăr care are de înfruntat o încercare. Era un roman impresionant: „Omul cu masca de fier”. Masca era o „vârstă”. Sub mască, aceeași eternă frumusețe, a cavalerului fără prihană. Să fim atenți cu sugestiile false ale limbajului căzut, ale gramaticii. Ele ne conduc pe piste false.

Aici în cer, limbajul este restaurat, și realitatea apare în adevărul ei. Nu există bătrâni și tineri, ci doar „tineri” care au de făcut față încercărilor. Aici, sus, bătrânețea ca urâțire a chipului este doar condiția unui suflet înrăit.

Sunt multe povești care au intuit taina tinereții fără bătrânețe, calitate a sufletului curat și nemuritor. De pildă, povestea cu Cel Limpede, care a fost rănit și a devenit de nerecunoscut. Dar el era același. Bătrânețea trebuie trăită cel mult ca o rană pe o față tânără și frumoasă care se va vindeca.

Se spune că Dani Bobocelul s-a coborât pe pământ la o gâscă sălbatică, o altă mama Akka, foarte, foarte înaintată în vârstă și neputincioasă. El i-a văzut chipul de o frumusețe rară (era chipul ei adevărat din adânc), dar rănit, ca și când ar fi fost tăiat de o dungă subțire, ca o rană: era sabia timpului. „Ești rănită la chip, iubito!”, i s-a adresat Dani, ca unei mirese tinere și nespus de atrăgătoare.

De aici, de sus, nouă ne e dat să vedem  chipurile în adevărul lor etern. Chiar în viața noastră pământească, e mai mult decât necesar să ne dezmeticim, să nu cădem pradă confuziilor, să nu amestecăm lucrurile, să nu ne identificăm cu timpul, mai ales, să nu identificăm eternitatea cu timpul, transferând neajunsul unuia asupra celeilalte. Astfel, chiar încercarea timpului, a relativelor neputințe trupești, o vom purta altfel. Ne vom gândi nu atât la noi, cât la viața elementelor (a celulelor) care s-au atașat de noi și care nu vor să se despartă de mediul nostru sufletesc, mai ales dacă acesta este un mediu prielnic și pentru ele.

Dacă a fost unit cu un suflet de sfânt, trupul e mai îndurerat de despărțirea de acesta decât e sufletul de trup. Viața elementelor suferă mai tare decât noi, la moartea noastră, așa cum un fiu rămas orfan și neputincios suferă cumplit după mama plecată. Un mort întins pe catafalc, cu rigiditatea lui stranie, mi-a sugerat întotdeauna o tristețe sfâșietoare al cărei substrat trăitor era parcă diferit de om. Natura brusc părăsită, însăși ea stătea întinsă pe catafalc, cu mânuțe împreunate pe piept. Natura suferă cumplit, atunci când părăsește mediul unui suflet de om care a avut grijă de ea, în timpul vieții.

O privire corectă asupra lucrurilor și a raporturilor dintre ele pune ordine chiar și în starea noastră sufletească. De câte ori ascultăm Recviemul, să ne gândim întotdeauna și la cel părăsit, la cel rămas „aici”, cu mânuțele strânse pe piept. Este natura, natura care a fost cu noi și lângă noi, în timpul vieții. Chipul celui mort este întâi de toate chipul ei.

Caragiu Carmen (1965-2015)

Prefațare la Fericiri

Fericirea. Despre fericire nu-i ușor să vorbești. De obicei reducem fericirea la senzație, care-i mai degrabă un răspuns local la un stimul material. Fericirea ține în mod intim de cunoaștere, printr-o mișcare lăuntrică de aprofundare. Fericirea este calea atracției dintre suflete, care e pusă în mișcare de magnetismul miezului existenței. Dacă urmărim mișcarea adâncă a muzicii, vom afla câte ceva despre natura fericirii autentice.

Mișcarea muzicii e lunecătoare și nedeterminată strict spațial, egal repartizată, ca tonus al afecțiunii și al atenției, în orice punct al traiectoriei sale libere. Motivația acestei atitudini este că din orice punct se poate înainta în dimensiunea profunzimii.

Orice ușă se poate deschide. Materia însăși nu se acumulează ca pură cantitate, ci respiră tainic din profunzimea densității ei. Densitățile se desfac sub aburii răsuflării unei scântei de viață, așa cum cețurile se risipesc înțepate de primele raze. Deci, fericirea, asemeni muzicii, beneficiază de o atenție lărgit distributivă și chiar infinit distributivă.

Pe de altă parte, muzica este expresia prin excelență a duratei interioare. Una din proprietățile fundamentale ale sunetului  muzical este capacitatea sa de a acumula timp calitativ, durată. Durata în muzică este calitate sufletească pură, condens de eternitate. Raportul cu existența nu are loc în mod expeditiv, ci investind timp într-o relație, „ținând” în durată sunetul. La rândul său ritmul reflectă fericirea legănării, continua mișcare recuperativă a memoriei, dispariția blocajelor psihice, rotirea liberă înainte și înapoi. Ritmul este expresia unificării psihice, prin asimilarea celuilalt (fie el alter-ego); astfel aflăm ce înseamnă suspendarea reacției de respingere.

Ca și muzica, fericirea cere tonalitate și timbru. Tonalitatea poate fi tristă sau veselă, sumbră sau luminoasă, dar fericirea e mereu aceeași, o mișcare de adâncire în adevăr.

Așadar, în acest post vom prefața Fericirile cu acest scurt îndreptar muzical. Fie ca atenția noastră să se lărgească infinit cuprinzătoare, îmbrățișând partea cea mai ascunsă a vieții lumii; fie ca iluminările conștiinței noastre să fie statornice și timpul lăuntric să nască în noi condensuri de eternitate; iar ritmul, această legănare a sufletului și mișcare a totalității, să ne călăuzească pașii.

Carmen Caragiu (1965-2015)