De ce lumea eshatologică nu-i o imagine nerealistă?

Chiar și în ceea ce privește alcătuirea lumii materiale totul se sprijină pe suflet, pe intenție. În miezul fiecărei particule elementare, așa cum o numește omul conform cunoștințelor lui limitate, există o voință, o intenție. Direcția spațială însăși e opera unei intenții de relație. Orientarea și țesătura spațiului țin de împletirea acestor intenționalități discrete. Spațiul însuși e în sine o noosferă. Cum reușesc albinele să construiască geometria desăvârșită a fagurelui? Cum se orientează păsările migratoare? Prin comuniune instantanee cu viața elementelor, printr-un fel de „telepatie” spațială, printr-o armonizare instantanee de intenționalități, de tip micro și macroexistență.

Fagurele, casa mierii, exprimă armonia lăuntrică a firii după felul cum el ia ființă. Noi suntem în telepatie cu tot spațiul. Așa se explică de fapt și telepatia, legătura psihică la distanță. Dar și miezul lăuntric al mișcării materiei e tot un fel de telepatie. Fizica a început să se refere la „legătura la distanță” între elemente. Vecinătatea particulelor una în raport cu alta e o chestiune de afinitate intențională, nu de legătură moartă, mecanică. Spațiul e dirijat de simțire, de un fel de viață lăuntrică. Sufletul omului interferează cu această simțire elementară, astfel încât gândurile noastre pot otrăvi natura, și nu doar pe cea înconjurătoare.

Așa stând lucrurile, să conștientizăm faptul că noi trăim, de fapt, nu într-o lume compactă de substanțe, ci într-un univers de vibrații subtile, sensibile, la orice nivel. Înotăm în mijlocul unui ocean de rezonanțe sensibile. Dacă n-ar exista viață, intenția de legătură, la orice nivel, n-ar exista nici măcar materie. Căci materia, atenție, e o rețea de valențe intenționale.

Albinele receptează spațiul telepatic și comunică cu viața intimă a electronilor (ceea ce numesc oamenii, încă neștiutori, electroni!), astfel încât există o comuniune perfectă între „roiul” de particule și roiul de albine, participând unii la viața celorlalți, pentru ca din această împletire – nedirijată de rațiune, ci doar de intuiție internă, intențională – să rezulte o construcție miraculoasă: fagurele. Și materia este tot o realitate subtilă, influențată de mișcările sufletului.

Acum înțelegem mai bine de ce lumea eshatologică nu-i o imagine nerealistă, ci doar una perfect justificată, pornind de la această concepție subtilă asupra naturii întregii existențe. Fericirea însăși ține de un magnetism al comuniunii. Iadul este tocmai starea când acest magnetism nu există, când toată rețeaua de relații, de împărtășiri reciproce, se rupe.

9.02.2010

Carmen Caragiu (1965-2015)