De
la Nietzsche, în primul rând, a fost pusă în circulație ideea despre creștinism
ca despre o religie a robiei, a celor slabi. Nietzsche a opus puterea și
libertatea așa cum le înțelegea el, pe de o parte, slăbiciunii și robiei de
factură creștină, de cealaltă parte. Interesant de remarcat este, însă, faptul
că și opțiunea creștină a fost tot pentru putere și libertate, înțelese în cu
totul alt sens, însă. Iisus exaltă nu altceva decât tot puterea și libertatea.
În creștinism, omul care se află în condiția de „rob al păcatului” este
considerat un om „programat” de instinctele speciei și deprinderile pătimașe,
deci un om fără libertate, slab și sclav, lipsit de „slobozenie”. Iisus spune: „Împărăția
lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere”. Dumnezeu, îngerul și omul înțelept
nu pot fi apucați și ținuți. Numai omul pătimaș poate fi apucat și dus de
belciugul patimii. Dumnezeu, care nu este un obiect al simțurilor, tocmai de
aceea aparține unei cunoașteri unice și fără precedent, pe care dintre toate
făpturile numai omul o posedă. Operațiile logice (deducția, inducția, etc.) se
află doar în prelungirea cunoașterii prin simțuri, dar cunoașterea despre
Dumnezeu marchează o „ruptură de nivel” pe scara evoluției conștiinței. Ea
singură dă măsura omului și îl deosebește de animal.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu