Camera
se dă peste cap fără să amețească. Corpul se lasă traversat de oxigen. Nu te
mai aperi, nu mai stai la pândă. Conducătorul adoarme la volan. Accepți
realitatea, te relaxezi, nu mai „ții”, nu mai strângi, nu mai pui vălul negru
pe oglindă. Conștiința estetică nu ține cu nici o parte, nu intervine în
spectacol, nu îl controlează. Subiect zerologic. Călătorie instantanee.
Puricele sare. Arcurile s-au rupt. Loc viran. Există o „motivație” ce permite
diseminarea conștiinței.
Rugina
creierului și zgura sufletului. Mintea se înfundă, resimte golul (depresia)
când Gestaltul e descompletat, când sciziunea subconștientă se face simțită.
Trebuie să facă travaliu de doliu, să transforme dezavantajul în avantaj. Dar
de moarte tot nu se va elibera! Frică, motivație, optimism, credință în
redresare. Camera nu se înfundă, nu respinge, nu repară sciziunea subliminală,
nu pune temelie pe nisipuri mișcătoare! Corp decliv = nu se opune informației
subliminale. Hornul trage. Curajul înfrumusețează, aprinde figura. Am uitat ce
s-a întâmplat, în câte părți s-a rupt întregul. Plouă cu piatră, cu ouă, cu
intenții oarbe, cu picături chinezești, cu materie depsihologizată. Poetul nu
este un dominator de obiect, nu controlează șirul operațiilor, nu-i curios să
vadă ce iese, finalizarea oricum iese de la sine. Între molari se creează „trecători”.
Am un cap cât o baniță. În eros, efectul de localizare dispare. Senzațiile
locale nu se mai corelează cu informația internă, referitoare la părți ale
corpului. Emoția e liberă de viziunea deplasării segmentelor. Conștiința care
încearcă să controleze corpul se sforțează în zadar. Cresc în înălțime.
Păsări-Lăți-Lungilă. Arta = deblocare tropică. Reflexivitatea = pulsar
operațional, „suav”. Mintea reflectă continuu starea existenței. Greața de
hazardul dominator, de Moloh (omogenizare), de „Gol” (absența Celuilalt). Poezia
are orice ieșire. Neplăcerea = de copil ce țipă la injecții, înainte să doară.
Nu-ți ies mațele (prin deget). Doctorul are mână ușoară, ce parcă dezleagă un
mărțișor. Nu mai există rău de abis, de fundătură. Căsuța perlei. Piatra de
poticnire = elementul refulat, deșeu, formalism, ruperea sinergiilor
funcționale, inutilitate, nonsens. Speranța își taie cale prin trup. Durerea =
indicator fals. Roșu (durerea) = verde! Orice pas înainte se raliază la cel
precedent. Iubirea (sentimentul) e sunetul scos de diapazonul „rezonanței”
logosice.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu