Cum sari de la una la alta (87)

Atenție. A ajuta pe cineva. A vorbi cu corpul. Ruperea lanțurilor. A ridica moralul atomilor. Umor. O domnișoară își poartă corpul, merge în pas cu el, îl ferește de accidente. În artă, eul psihologic cu atașamentele și aversiunile lui nu se ia în considerație, nu atârnă în balanță: subiect zerologic. James Joyce, K. Lebădă albă, gât lung = zburătoare ca mintea și totuși în trup. Corpul e coextensiv cu mintea. Înaltă și subțire. Distanța dintre cap și picioare e de un munte. Secantă: taie o figură. Durerea fizică este relevantă! Ea plasează corpul pe orbită. Ca să scape de durerea fizică, Nat scrie o carte, devine un geniu. Totul se face pentru a scăpa de durere. Totul se răsfrânge în binele mic. Amintirile sunt prezentul etern. Frumusețea e în urmă, altruismul e înainte. Esențele elementare sunt macroscopice, ce dăinuiesc în amintire! Atomizarea (aplatizarea), adică dispariția aromei, a conștiinței de sine, nu are loc în realitate. Nu există prioritate (întâi e organul, apoi reacția, oul sau găina), ci complexitate. Cel mai simplu e complexul! În spațiul imaginar (indeterminat) nu există opoziție, moarte, doar milă universală. Atenție pură, agape = libidoul se mută spontan în celălalt. Prezență intensă. Dor nestins. Iisus Copil. Vedere directă în suflet. Reducționism = cădere sub stadiul animal. Orice cunoaștere trece prin inimă și are o finalitate (mila). Sinteza spațială nu reflectă spațiul, ci îl produce. Valurile numai în ochii noștri sunt mare. Materia e sintetizată, creată pe sintetizator. Joc secund. Câștig de spațiu. Cantitatea (sinteza) nu distruge caracterul aparițional, ci e semnul distinctiv al calității. Cantitatea are centrul de greutate în cer, nu în pământ. Ninge în sus. Cantitativul se definește prin calitativ. Numai în lumina calitativului cantitativul se curăță de umbre și încetează să devină o povară.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (86)

Muzică, legănare (nu se mai exercită pressing mental, ești pretutindeni). Mintea nu mai e robită corpului (reperului). Realizare fără efort anterior, fără urnire, fără angrenarea undei tractoare, fără a utiliza „forța”. Deblocarea tunelului temporal. Deblocarea sugestiilor. Ești prins în poveste. Mai lasă cartea! Iepurașul imaginar nu suferă uzură, nici inerția percepției. Îl doare burtica. Proba umană. Învăluit în milă pentru durerea lui. Forma pe care o îmbracă mila nu-i opresivă, ci metamorfotică. Iepurașul: o ureche tot. Unde să mă duc, Doamne? Căci Tu ai Cuvintele Vieții veșnice. Această căsuță cu mentă este taina artei, a indeterminării. Moartea = tic. Intri în visul cu morcovi al unui iepure. Pe planul reprezentării ființele nu apar aglomerate, înțesate una în alta, ci câte una. Perspectiva e liberă să se încline, să se rostogolească, să se răstoarne. Iubirea = umanizare abisală. Gândul e liber să greșească, să asocieze liber semnificantul și semnificatul. În poezie, cuvântul „moarte” cade ușor newtonian, e semnul retragerii voinței (a forței). Slăbiciune inefabilă. A spune „moarte”, lest, cadavru nu înseamnă decât a nu refula, a nu respinge nimic, a nu interveni în real. Singura explicație pozitivă este de neintervenționism, de non-opoziție la schimbare, de necompensare. Moartea pe buze. Nu respingi acest cuvânt greu ca untul topit, ca o lumânare picurând. A nu vorbi de moarte înseamnă a opri lucrurile în loc. Iepurașul care fuge e în peisajul de care fuge. Se vede urma, punctul de plecare, nu cel de sosire. Orizontul intențional = „acolo mă văd”. A merge până la capăt. Moarte = cuvânt prelung, intens, infinit, indicibil. Pocnet de castane coapte. Moarte = coacere. Timpul picură. Nimic nu stă în calea timpului. Deșertăciunea deșertăciunilor. Nu credința rezolvă, ci iubirea. „Din patul meu de steluțe te voi privi veșnic”. Iepurașul electrizează peisajul, face atingere cu el, este difuz înglobat. Somn profund. Mi se umblă chiar la nasturi. În artă, incoerența există, însă ea nu se face simțită. Ce face ochișorul? Drăgălașul. Dorm o mie de ani. Putrezesc. Lasă să se întâmple. Cealaltă spontaneitate. Nedeterminare. Nu respingi perceptualul, dar nu îl „porți”, nu îl cari, nu te înhami la el, nu te ambalezi. Un cuvânt e auzit, sau spus? Ce importanță are? Auzit = spus. Ninge în sus. A ales pân’ a cules. Vârf de lance. Ce rămâne după tine? Ce-ai făcut? Negura timpului. Nu forța moartea prin anticipație. Nu mă las prinsă în acest joc. Învierea trupurilor. „Tatăl nostru Care ești în ceruri”. Tânjesc după vindecarea ochilor, după luarea vălului. Ai intrat de când lumea în pielea personajului. Ce sec, înfundat: trupul mort nu simte nimic, el nu vede pe cei apropiați care sunt adunați laolaltă, nu miroase aroma florilor, nu aude discursurile funerare. Dar sufletul aude. Pentru om, stabil = în groapă. Mai jos decât jos nu se poate. „Ușile percepției” deschise. Orice mișcare liberă dă o idee fluidă, spontană. Inocență. Sonorizare. Inima albastră se dezleagă ca o fundă.

Carmen Caragiu (1965-2015)

„Dincolo de bine și rău”

Binele din lume constituie „substanța” divino-umană a lumii viitoare. În perspectiva universului transfigurat, numai binele e productiv. Lipsa binelui va însemna un deficit de „materie” a creativității eshatologice, și aici se întrevede „golul” de iad, suferința de a nu te putea „crea din nou”, de a nu te putea „resuscita” în lumina icoanei lui Hristos. Binele poartă în sine suflarea reînsuflețitoare a vieții lumii. Binele e aderent la luminările dătătoare de viață ale Duhului („asista”). Mai presus de bine și de rău e doar Binele. Aceasta pentru că binele se transcende pe sine prin Bine, iar răul se transcende pe sine tot prin Bine. Și fără transcenderea de sine în taina iubirii sinele se închide în sine asemenea unui univers concentraționar. Iadul este universul concentraționar al închiderii de sine, al netranscenderii de sine prin părtășia la iubirea divină. Raiul este gustarea continuă din rodul euharistic al transcenderii de sine prin dragoste, prin „întruparea în Celălalt”.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (85)

Video-clip. Planuri fulger. Scene imaginare. Prezentare artistică. Pe lângă ea se întâmplă fenomene neconvenționale, se precipită lumina, dar nu îi fug ochii. Cântăreața privește numai în față, deși e în centrul cutremurului. Mănuși negre. Șuviță de sânge. Continuă să cânte: psihicul e curentul ce reface imaginea. Sinteza imaginii formate pasiv nu e respinsă. Dar în centru este corpul viu, în mișcare. Hiperventilație. Tiroleza. Atenția încordată, stresul, cenzura, feedbackul nu stau ele la baza corpului învăluit de vânt. Muzică. Dans. Eliberarea de văl, de rigiditatea expresiei. Mintea nu e derutată de vârtejul ambiental. Realitatea e operată. Gura continuă să cânte. Corpul e și configurație și developare. Noi percepem materia pe dimensiunea configurației (sensului). Slăbiciune. Moarte asumată. Dezlegare. Trandafir în noapte. Balon de oxigen. Vedere sub apă. Ce-i în mintea ei? E ea? E altcineva? Întrebări! O fată ce există. Nedeterminare = a nu face recurs la desemnare, la prinderea în cleștii referentului. Tangență minimală, prin sugestie. A nu prinde referentul = a nu desemna univoc. Cine e? Întrebare = sete de localizare, de repere (clești). A nu te prinde în jocul percepției. Perceptualul univoc, „gol” de conținut te prinde în clește. A nu gusta din mărul biblic (conținutul perceptual), a nu investi în el, a nu te consuma pentru el. Vălul negru al aversiunii cade. Povestea albinuței cu ghetuțe: potențial estetic. Investiție de interes. Albinuța pășește. A păși = undă lentă, mers la ralanti. Primenirea spațiului vital al sufletului și al trupului. Unde ai văzut și ai auzit de o asemenea albinuță? Simbolismul e anterior, în spatele ochilor, al călcâiului, în sensul opus înaintării, în chiar mediul durerii, sub cenzură, unde este elementul refulat. Ce-i înainte se reflectă în ce-i lăsat în urmă, depășit în grabă.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (84)

Asaltul informației. Problema-i cum să faci față acestei avalanșe informaționale și cum să interpretezi informația. Sinteză vizuală: impresia de continuum e proiectată asupra referentului. Adevărul este că structuralismul plasează continuumul la nivel referențial și discontinuumul doar la nivel mental. În artă, totul e invers. Continuumul e mental (lumea e interioară: pământul, spațiul, sinteza infinitului fiind picturală, fluidă, nu conceptuală, referențială). Pictura curge, nu „ține”. Arată, nu vorbește. Ambiguitate. Infinitul = deschidere în închidere. La orice nivel, materia se mișcă după configurații simbolice, ce reflectă „eul”, homunculul alchimic, produsul unei conștiințe superioare, de „sine”. Pe calea forței, poți mișca materia, dar nu o poți reînvia. Semnificantul (corpul material) este mixat cu semnificatul (corpul aromatic). Corelativul obiectiv (corpul) e indisociabil de sensibilitatea profundă, nu poate exista în afara ei. Proba developării steluței, a asterixului, a formei individuale. Percepția = prima încercare de a pune ordine în haos. Holon. Integrare pe verticală a informației. Ți se ia un văl de pe ochi. Pământul îți stă culcat la picioare. Corpul = sinteză fină, calitativă, nu cantitativă (se uită mâța-n calendar). Gândire, analiză, sinteză, discernământ. Unitatea elementară = corpul, biosul. Moartea urmează să fie. Nașterea e un mister. Obiectele reflectă gânduri. Corpul aromatic e proiectat în referențial. Simbioză. Intenționalitatea mișcă materia. Abia „corpul” reflectă esența referentului. Artă = inteligență sprintenă. Obiecte – puncte de sprijin – „stări” de spirit. Chipul uman este universal, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. A muri fără a lăsa în urmă lest e secretul. Aversiunea nu poate urni lestul, e pradă nonsensului, virușilor. Lestul exterior e creația aversiunii. Ești pe calea cea bună. Te vezi și în vis. Arta = reacție față de obstacole. Iubirea e atitudinea cea mai semnificativă. Iubirea nu-i o atitudine de forță. Numai pe lungimea de undă a iubirii (abandonului, dăruirii de sine) se încheagă Omul, nu te mai apasă lestul. Iubirea manifestă o tendință poetică, de a personifica. Lumânările sunt „lacrimi”. „Eu” sunt „sub” durere, ca sub lespede. În slăbiciune înflorește iubirea. Nu opri marile sinteze mentale, sinteza materiei, deschiderile ample, panoramice ale minții. Milostivenie. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert. Mila = sentiment învăluitor. Obiectul lui este un subiect. În artă, „mila” e o prezență corporală (după care suspini). Mână caldă. Proiector de imagini. Flăcări scapără din ochii lor. Apele fecioare l-au văzut pe Dumnezeul lor și au roșit. Mila, bunătatea = libidoul  se mută în celălalt. Peretele despărțitor între om și Dumnezeu e păcatul. Iisus nu avea nimic în comun cu răzbunarea. Nici o scârbă, nici un zid de respingere. „Căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei”. Atingând viețile acestor oameni, timpul s-a împlinit. „Vă voi face pescari de oameni”. „Pâine din cer”. Zi și noapte pășim prin Euharistie. „Jugul Meu e ușor, povara mea e blândă”. Trupul nostru face parte din noi înșine. Suntem în trup ca muncitorul în munca sa, ca focul în lumina sa. Unitatea trup-suflet se va întregi. Trupul e și în afară, și înlăuntru. Cuvintele sunt mustoase, inefabile. Mustire = nedeterminare lingvistică, negativul și pozitivul sunt simultane. Calitativul = esența aparițională, iconică. Arta arată, simte, nu reduce la univoc. Castana se sparge = nu-și „ferește” tâmpla. Nedeterminare, ambiguitate = înaintare liberă. Nu-ți ferești fața, nu riști să te disociezi, să te asimilezi, să devii un lest. Corpul e liber! Cenzura se ridică. Undă verde. Materia-i o piesă de puzzle. Ți se ia o greutate de pe corp = lestul. Nu se poate fără „urmă”, dar fără mine se poate. Spiritul (parfumul) începe cu spiritul (atopic), nu cu materia. Căutându-l în materie, te îneci. Nisip mișcător!

Carmen Caragiu (1965-2015)