Despre milostenie

Milostenia e mai mult decât o virtute, e o taină, un principiu suprem al existenței. Creația structurată ierarhic, slujirea de sus în jos și răspunsul iubitor ca deschidere către cele înalte definește sensul creștin al existenței. Se spune că moartea este întristarea și neputința firii care a cunoscut uciderea, adică acțiunea poftei, acest pumnal ascuțit al egoismului. Firea s-a întristat, s-a întunecat, s-a închis în sine, apoi inima ei a început să bată din ce în ce mai stins. Florile se învinețesc, se ofilesc și mor. (Și totuși, ca în povestea cu Florile Micuței Ida, ele așteaptă clipa reînvierii fabuloase.)

Relația dinte om și natură este primul și cel mai adânc secret al milosteniei. După chipul lui Dumnezeu, Care cuprinde în inima Sa de Creator și de Părinte toate existențele deodată și pe fiecare în parte, omul se cuvine să fie, și el, un cuprinzător al existenței, al întregii existențe. Omul e mai mult decât o specie. El trebuie să fie înglobantul mistic, „adăpostul” tuturor făpturilor, indiferent de specie. (Să recitim Cărțile Junglei, aceste scrieri vizionare, și vom înțelege mai bine menirea omului, care se dezvăluie mai ales în relația sa cu natura. De acest Paște, e recomandabil să existe și un ritual al lecturii, care să înceapă cu Cărțile Junglei.)

Milostenia către aproapele uman, dacă e practicată numai în acest sens, așa cum de altfel se și obișnuiește, cu timpul observăm că e un act care se uzează moral, își pierde caracterul de taină. De ce? Pentru că nu are rădăcini adânci, nu ajunge la însăși seva mistică a actului de milostenie. Prin toate regulile sociale, omul e apărat de om, prin legi, prin interese, printr-o solidaritate de specie și de destin care se mișcă, însă, într-un cerc închis. Restul naturii a fost lăsat în afară.

Solidaritatea socială a omului a devenit astăzi o normă de existență care aproape și-a epuizat resursele mistice. Acestea sunt legate tocmai de elementul care a rămas în afara îngrijirii umane și a milei umane fundamentale. Iar acest element este natura. În raport cu ea, dacă vom privi lucrurile în lumina revelației, omul își recapătă nu doar inima sa cu menire atotcuprinzătoare, ci se face și părtașul unei conștiințe ontologice reînnoite.

Numai o dată cu schimbarea perspectivei asupra naturii se poate modifica substanțial, în sens metafizic, și perspectiva despre om, despre natura și rolul acestuia în univers. În Cărțile Junglei, destinul lui Mowgli anticipează în chip miraculos o parte din această imensă problematică. Mowgli e și copil, și părinte al naturii. E crescut cu dragoste de mama lupoaică și om fiind, e din fire ca un stăpân preamilostiv, ce nu-și pierde, totodată, nici firea de copil al naturii.

Vasăzică, este Domn și Fiu, după Chipul lui Hristos. Smerenia înnăscută îl face să învețe de la ființele naturii, care au o înțelepciune a lor unică. La om, ele recunosc bunătatea și o prețuiesc. Nu se împiedică de exterior, ci privesc direct în suflet. De la natură, omul poate reînvăța privirea în mod spontan adâncă, nereținută de superficialități, de frivolități.

În chip esențial, milostenia înseamnă a reface circuitul dăruirii universale prin comuniune și dragoste. A recunoaște și a dezvolta capacitatea de relaționare sufletească cu natura e un act mistic întemeietor al milosteniei. După cădere, societatea umană s-a întemeiat și s-a consolidat împotriva naturii, pe care nu a înțeles-o și a maltratat-o, transformând-o, conform uzului, din subiect, în obiect. Aici trebuie văzut germenele grav al maladiei neiubirii. În uitarea „copilului”... Natura e copilul mistic al omului, în chip originar dat omului în grijă întru umanizare. Omul are menirea să dea la iveală viața naturii cu strălucirea ei logosică, conform biblicului „pietrele vor vorbi”. Pe aceste temeiuri ia ființă Împărăția.

Acest mod al milosteniei e liber, neprescris de nici o lege, pentru că nimeni nu va condamna – măcar, sub presiunea unei mentalități colective –  omul, pe motiv că el nu se îngrijește de natură. Fiind un act izvorât din pura libertate, din pura alegere „fără răsplată” în exterior, el implică în cel mai înalt grad conștiința, decizia în acord cu chemarea sufletului.

În acest punct, omul se relevă a fi, sau a nu fi om, aflându-se într-o zonă de posibilă complicație nemărginită a problemei sale de conștiință. Or, s-ar putea spune, de aici începe cu adevărat conștiința. Aici începe omul!

Carmen Caragiu (1965-2015)