Teza vizatului conștiinței. Iconicitatea triumfă asupra zombicității

Chiar și senzațiile subliminale implică un vizat, odată ce ajung să fie recepționate, oricât de vag. Iar ideea de vizat mărturisește despre subiectul ce integrează în experiență tot ce ajunge la el în chip disparat. Fenomenologic, aici e implicată teza vizatului conștiinței. Iconicitatea triumfă asupra zombicității. Ea e sintaxa și semantica. Restul, doar literă moartă.

Carmen Caragiu (1965-2015), 22 August 2014

 

Mystagogia, sau Despre misterul cauzalității iconice

Mystagogia e desigur legată de capacitatea reflexivă a conștiinței. Cea mai simplă constatare e aceea că subiectul vorbește limbajul culorilor, sunetelor, atingerilor, miresmelor, dar că acestea nu sunt elemente disparate, ci se supun și fuzionează ca niște substanțe sub atracția unui centru gravitațional, până când devin ca o planetă afectivă, sub acțiunea cauzalității iconice. „În tot ce fac, mă văd pe mine”... Predicatul e subiectul însuși, partea capătă proprietățile întregului. Senzația e absorbită în percepție, percepția în reprezentare, reprezentarea în imaginație, imaginația în emoție  cunoscătoare, în limbajul tăcerii sau al gândirii, într-o ascensiune de calități sufletești posibil din ce în ce mai complexe, mai surprinzătoare, la nivelul trăirilor raționale sau intuitive... Spiritul nu stă niciodată pe loc, e ca și viața. Are un metabolism înfometat. Mașinile inteligente se cunosc că nu sunt entități vii, după cum fabulează unii, întrucât dacă ar fi vii, n-ar avea răbdarea să stea pe loc, ar lua-o la plimbare. E de ajuns o observație de bun simț pentru a ști ce e, sau ce nu e viața. Ca și în muzică, orice notă pe care spiritul o surprinde face parte dintr-o simfonie, e o rețea de afinități potențiale și actuale, o uriașă network... Unitatea minimală în muzica este acordul. Minim trei sunete. Aici găsim și bazele iconicității, pe care părintele Ghelasie o numea mișcarea totalității. Ideea e că, în mystagogie, trupul concentrează taina vieții, dar și pe aceea a morții. Un spirit viu apare ca o idee cvasifirească. Un trup viu e o entitate tainică, ce învinge moartea printr-o putere misterioasă.

Carmen Caragiu (1965-2015), 18 August 2014

 

Despre părintele Ghelasie și rezonanța cuvântului revelat

Vorbind despre părintele Ghelasie, trebuie spus că prolificitatea scrierilor acestui mare părinte se explică în primul rând prin natura integratoare a unui proces de gândire a cărui regulă de înaintare e deopotrivă spargerea tiparelor apatiei în judecată, iar pe de altă parte este scrupulul duhovnicesc, ca o frână ce temperează și elasticizează viteza gândului. Universul axiomatic pe care îl deschide dogmatica creștină, contrar a ce se poate crede, e unul ce face loc vitezelor de reacție și bunei îndrăzneli, pentru că rezonanța cuvântului revelat nu e încheiată până când unda de șoc nu-și va atinge efectul final, în clipa fără de timp a apocalipsei. Până atunci, rămân fronturi de undă neexplorate și în mare parte valabile teorii precum cea a catastrofelor, de René Thom. Dialectica gândirii duhovnicești înaintează cu privirea simultan îndreptată în două direcții - înainte și în urmă, în încercarea de a nu lăsa să se piardă nimic pe cale. Când se avântă prea mult, simte nevoia să se întoarcă. Înaintând, textul dă pagini în urmă. Cum spunea Hegel, mișcarea metodei reflectă mișcarea realității. Spiritul în care se mișcă un lucru e la fel de important ca și rezultatul mișcării.

Carmen Caragiu (1965-2015), 30 Octombrie 2013

 

Știința materiei-mecanism versus știința vieții, ca știință fundamentală

Referința: Ion Papuc, „Dumnezeu în matematici și în metafizică”, revista Convorbiri literare, 6 septembrie. Articolul merge la țintă: diferența dintre sistemul lui Descartes și cel al lui Leibniz este esențială atât pentru istoria, cât și pentru prezentul gândirii, indiferent dacă e vorba de științele spiritului sau ale naturii. Sunt două paradigme fundamentale, opuse între ele. Prima admite știința materiei-mecanism ca știință fundamentală. A doua, postulează știința vieții ca știință fundamentală, iar când vorbim de fundamental o facem aici în sens epistemologic pur, vizând fundamentele elementare. Dacă ontologia lui Leibniz e uimitor de relevantă pentru monadologia actuală, totuși sunt necesare unele corecții ale sistemului lui privitoare la devenirea lumii, la explicația mai aprofundată a fenomenului morții, legat de cădere etc. În afară de acestea, Leibniz rămâne cea mai fecundă minte din istoria filozofiei, nu în ultimul rând pentru că a văzut legătura dintre misterioasa viață a elementelor și secretele matematicilor neconvenționale.

Carmen Caragiu (1965-2015), 2 Septembrie 2013

Inteligența artificială și problema înțelegerii. Subiectul ca instanță integratoare

Problema pogorământului pornește cu problema vieții, de la înțelegerea vieții, asta trebuia arătat. Ideea fizicalistă ca viața e un proces în creier anulează evident ideea de pogorământ. Acesta e anihilat de concluziile bioeticii. Ideea însăși de liber arbitru e atacată în fundamentele ei. Concepția că  inteligența artificială e considerată capabilă să  genereze  viața, sentience, qualia, și că creierul însuși este un computer organic este demascată de George Ellis, în interviul care i-a fost luat, ca o judecată naivă, de tipul raționamentelor analogice cu care lucra mai vechea filozofie a naturii. În primul rând, se arată, un computer nu poate funcționa doar pe baza legilor fizicii. Acestea nu pot crea un dispozitiv IT. Pentru aceasta e nevoie de algoritm, de programator... Să presupunem că am ajuns să simulăm artificial o reacție din creier.  De pildă, vrem să obținem senzația de roșu. Se pleacă de la falsa premisă că viața e un proces ce poate fi recreat analitic, pe bucățele. În realitate, a vorbi de roșu izolat e imposibil. Chiar simpla senzație de roșu e fundamentată într-un proces de înțelegere, înțelegerea identității și a diferenței. Roșu nu e verde. Apoi, roșul e o calitate elementară integrată în experiență. Vorbim întotdeauna de experiență, mai mult decât de senzație concepută izolat. Experiența subiectivă apare implicată mai mult sau mai puțin vag în orice moment trăit. Experiența este reacția subiectului. De aceea presupunem intuitiv că mașinile nu simt și ni se pare la fel de incredibil faptul că ele pot avea senzații neintegrate în experiență. Senzații fără subiect... O enormitate, un gând trăznit ce sugerează un odios zombie. Evident, mașinile nu trăiesc experiențe subiective, asemeni organismelor vii. Psihologia Gestalt are aici contribuții semnificative. Experiența e mai mult decât suma părților, ea nu e construită din senzații, percepții și reprezentări, ci integrează senzații, percepții și reprezentări. Nu putem vorbi de senzație neintegrată subiectiv, pentru că nu ar avea sens. Senzația există în interiorul unui scop mai amplu, viața, experiența, chiar și prin faptul că o aruncăm în subliminal, dacă nu ne interesează pe moment. Dacă ar avea scopuri, s-a spus, mașinile n-ar putea sta pe loc. Până și procesul neurologic, s-a constatat, e unul infinit de complex, încât nu produce niciodată o singură senzație. Experimentul phi arată faptul că însuși creierul așteaptă până când primește un set de informații, un pachet de date înainte de a le înfățișa conștiinței. În acest caz, ordinea sosirii informațiilor devine aceeași cu ordinea ,,presentimentelor”. John Eccles specifica despre ,,the experienced unity”: ,,it comes not from aneurophysiological synthesis, but from the proposed integrating character of the self-conscious mind”... Calculatoarele nu sunt conștiente, oricât de complexe ar fi, deoarece ele nu sunt altceva decât dispozitive de manipulare formală de simboluri. Un calculator nu poate simula un proces în creier pentru a obține înțelegere. Înțelegerea nu poate fi simulată. Trebuie să existe un subiect, o instanță integratoare care să profite de aceste procese. Înțelegerea nu se reduce la o schimbare de secțiuni neuronale. Ideea e, așadar, că din manipulare de simboluri nu obții înțelegere. Simularea unui proces în creier nu poate fi simulată întrucât subiectul preexistă reacției neuronale pe care la un moment dat o determină, o impune, printr-o strânsă și complexă interacțiune mind-body. Concepția despre philosophical zombie este și ea edificatoare în acest sens. Ca și, de altfel, celebrul experiment de gândire cu ,,Chinese Room”. Simularea behavioristă, oricât de reușită ar fi, ni se pare un fenomen odios în momentul când conștientizăm faptul că în interiorul corpului nu e nimeni. În acea clipă, fenomenologic acel corp devine un zombie, un fenomen respingător. De ce? Pentru că procesele lăuntrice sunt esența constituantă a corpului înțeles ca trup, ca o unitate indestructibilă între corp și suflet. Corpul este un fenomen viu, motivat lăuntric. Motivația lăuntrică face acceptabilă ideea de corp, în calitate de expresie a subiectului. Fără subiect, nimic nu se poate forma, nu poate exista. Se reduce la jalnica zombicitate.

Carmen Caragiu (1965-2015), 22 August 2014