Muzica modifică percepția lucrurilor...

Placido Domingo în Tristan. Am audiat cu ceva vreme în urmă CD-ul, Antonio Pappano dirija Corul și Orchestra Operei Regale Covent Garden. Mă obișnuisem, ca reper interpretativ, cu acel perfect cuplu wagnerian, Robert Dean Smith și Nina Stemme. Înainte să-l urmaresc pe Domingo, alături de Isolda-Stemme eram ceva sceptică. Domingo e un excelent tenor dramatic, totuși la nivel de categorie apriorică a sensibilității, s-ar putea spune și asta, există o diferență semnificativă între stilul italian și cel german. Totusi, auditia nu mi-a displăcut.Vocea fierbinte, inflexionată profund organic, cu rădăcini în viața dramatică a respirației, caracteristica lui Domingo, a reușit să urce spre o anumită exigență a stilului wagnerian. A devenit o voce basoreliefată, având acel relief puternic pe care îl produce iluzia vieții sculptate pe o coloană de piatră. Aici, conștiința metaartistică e mai puternică decât trăirea psihologică a unei reprezentări. La Wagner, primează contemplația, raportul cu memoria mitologică, ocurența și recurența motivelor, care capătă o greutate în sine, ce nu se lasă antrenată ușor de fluviul acțiunii, uneori, chiar dimpotrivă. Punerea în abisal, întârzierea sunetului, atmosfera de indeterminare ce izolează o secvență, progresul lent, sugerând mai degrabă detașare decât implicare, al sunetului, acolo unde s-ar fi așteptat efuziuni bruște, aceste sistematice contrarieri ale orizontului de așteptare comun sunt reținute de o interpretare wagneriană fidelă. La Wagner, racordul pune în valoare paradigmaticul, scena mitologică izolată în puterea ei de expresie, dar trebuie spus că Wagner nu mai folosește mitologia cum o folosea Gluck, asta-i evident, ci el creează muzica interioară a raportului nostru cu mitologia. E cu totul altceva. Muzica wagneriană e scena conștiinței profunde pe care se desfășoară teatrul său. Între muzică și teatru există un decalaj. Muzica modifică percepția lucrurilor... Wagner nu trece cu vederea asta, e abilitatea sa unică. Robert Dean Smith e un maestru în articularea decalajelor de nivel, ce pune in valoare intuiția metaartistică. Astfel, între articularea vocală, cu o componentă dominant tactilă, oclusivă, a sunetului, și apariția propriu-zisă a acestuia există un decalaj, o desincronizare de o miime de secundă. E ca in poezia lui Eminescu, “La steaua...”: „Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ajungă...” E ca și când suntem aduși in starea și în dispoziția să vedem mai întâi gura care se deschide, și abia apoi, mai târziu, să auzim sunetul produs de acest fenomen. O întârziere semnificativă, pe care și școala fenomenologică de interpretare o valorifică... Dezasamblarea vechilor aderențe psihologice printr-o corectă interpretare a muzicii, era acesta și gândul exprimat de Yehudi Menuhin.

Carmen Caragiu (1965-2015), 4 Octombrie 2013