miercuri, 22 aprilie 2015

Variațiunile Diabelli de Beethoven




Odată cu Beethoven, muzica ia o altă turnură. Începe să semene cu o suită de lovituri, încât îți simți plexul puternic atins și reacționezi reflex ca un arc ce se-ncovoaie brusc. Spiritul intră în conflict cu corpul. Pentru a exprima acest conflict dur la care iau parte deopotrivă inefabile dureri metafizice și reflexe musculare și senzitive care necesită un control rapid al expresiei, tot atât de rapid pe cât de rapide au fost și ele, acele reflexe țâșnite din abisul sistemului nervos, ideal ar fi ca pianistul sa fie și un fel de actor desăvârșit, capabil să exprime prin mimică, expresie facială, gest și mișcare, mai ales aceea a mâinilor sale și a degetelor sale pe clape, o experiență emoțională cu totul specială. Puterea de expresie e rodul inteligenței, al intuiției și al comenzii musculare infailibile. Cazul notoriu de reușită îl reprezintă persoana pianistului polonez Piotr Anderszewski. Cea dintâi inițiere obligatorie în știința esteticii arată următoarele. Expresia biologică este finită. Expresia estetică este infinită. Din punct de vedere biologic și psihologic, moartea, de pildă, înseamnă pierderea expresiei. Un mort nu are expresie, de aceea i se acoperă fața. Tot așa, un cerșetor mizerabil nu are expresie, de aceea ne ferim din calea lui, întoarcem dezgustați capul. Dar expresia estetica este infinită, ea include minusurile și plusurile, majorul și minorul, exaltarea și tragicul. Să ne gândim numai ce diferență ca de la cer la pământ există în universul psihologiei noastre atunci când ne referim, într-un caz, la imaginea Julietei moarte, personaj literar, și, în cazul opus, la o cunoștință numită, să spunem, Julieta, care a decedat in cartierul în care locuim. În primul caz, Julieta moartă e la fel de frumoasă ca și Julieta vie, aparatul de filmat o adoră din toate unghiurile. În al doilea caz, e vorba de acea moarte care ne impune să ne ferim văzul și toate celelalte simțuri, pentru că moartea a distrus expresia realității. Dimpotrivă, așa cum spuneam, un fenomen enigmatic constând în expresivitatea continuă și infinită caracterizează viziunea artistică. Iată-l pe Pianist... Piotr A. interpretează admirabil moartea reintegrând-o în universul expresiei,  atunci când închizând ochii, ca și când s-ar pierde pe sine, își lasă capul să cadă într-o parte sau în piept. Muzica atunci se leagănă ca o apă ce duce cu ea corpul Ofeliei... Numai în artă putem muri fără a muri, putem suferi intens atinși fiind în același timp de geniul voluptății. Această inefabilă legănare a sufletului dizolvă cu ea orice rezistență psihologică, orice antagonism efectiv. Expresia ne eliberează, pentru că din arcul ei voltaic fac parte deopotrivă abisul și inaltul, viata și moartea... Totul dobândește semnificație, adică e demn de a participa la eternitate. Realitatea nu e încă reală. Realitatea se realizează prin expresivitate. Nu realitatea in sine, ci realizarea realității e ceea ce contează până la urmă. Dacă așa ar fi și în viață... Numai că aici primează reprimarea și interdicția, ca un junghi ce ne ține pururi în spate. ,,Dansul e o rotire completă, de aceea amețeala lui ne vorbește despre dragoste și despre moarte deopotrivă'', arată o zicală sufită. 

Carmen Caragiu (1965-2015), 6 August 2014

Piotr Anderszewski plays Diabelli Variations Op. 120 (Beethoven): https://www.youtube.com/watch?v=sHWkmBd0Mko



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu