O vorbă-două despre Heidegger

Pentru un filozof profesionist, reprezintă o impietate să intri pe tărâmul gândirii lui Heidegger fără a cunoaște subtilitățile limbii germane și fiind străin de istoria filozofiei. Deci, aviz celor care se avântă să pretindă în mod naiv un Heidegger explicat foarte pe înțeles, ignorând sau nesocotind forma originară a limbajului său. Cât privește istoria filozofiei, trebuie să șim cel puțin că filozofia existențialistă s-a constituit ca reacție față de metafizica de tip tradițional întruchipată îndeosebi în construcțiile teoretice ale neokantianismului, vizând, explicit îndrumarea reflecției filozofice spre concretitudine, spre situațiile reale de viață ale omului. Bazele teoretice, temele și teoremele filozofiei existențialiste s-au conturat însă într-o măsură considerabilă prin extinderea de către Martin Heidegger a fenomenologiei husserliene la studiul existenței umane. Și aici, iar ne împotmolim în tentativa noastra de a-l prezenta sumar (oare se poate?) simplilor amatori de știri filozofice pe unul dintre marii gânditori ai epocii noastre care s-au consacrat efortului de reconstrucție a ontologiei. Ontologie, fenomenologie, ce-s alea? Să ne apucăm, așadar, să facem un fel de istorie a conceptelor filozofice pentru necunoscători în materie? Exclus, nu-i nici loc, nici timp. 

Ne rezumăm aici la a arăta că fenomenologia critică psihologismul cu fundamentele lui de naivitate și credulitate. Fenomenologia afirmă că eul are o funcție transcendentală CONSTITUANTĂ, nu (mai degrabă decât) reflectantă. E vorba de teoria constituirii, opusă teoriei reflectării. Psihologia de regula naivă e lipsită de funcție critică, fiind convinsă că da, ce se vede aia e. Confundă realitatea cu înțelegerea conceptelor, o înțelegere provenind din utilitatea lor. Cum spunea Eco, psihologismul e confuzia între realitate și o anumită întrebuințare a senzațiilor sau a cuvintelor. Se știe că Eco a supus unei critici acide ideea de referent. Implicațiile fenomenologiei sunt foarte largi, și aici ne referim la reflecțiile despre realitate făcute din interiorul științei actuale. Cursul Berkeley de fizica cuantică (Eywind H. Wichmann) conține în secțiunea sa de debut afirmația că teoriile clasice (reprezentate de domeniul macroscopic) sunt teorii fenomenologice. Când se consideră mișcarea unui ,,corp rigid" ca un întreg cele mai subtile amănunte ale comportării sistemului sunt ignorate și nu se face nici o încercare de a considera toate aspectele situației. În acest sens imaginea lumii produsă de percepții e mai degrabă un construct mental, ceva foarte aproximativ, o formă limită a legilor mai cuprinzătoare și fundamentale ale mecanicii cuantice. 

În relativ consens cu viziunea de mai sus, postmodernismul este cel ce va aduce în discuție toate iluziile sistemelor fixe de reprezentare. Deconstrucționismul este mișcarea inițiată prin interpretarea de către Derrida a lucrărilor lui Martin Heidegger și a reprezentat un stimul puternic al manierei postmoderniste de a gândi. Derrida consideră colajul/montajul ca forma primară a discursului postmodern. Dar, iată, avem aici dat chiar miezul unei teorii fenomenologice, chiar miezul sau miza conceptiei de tip fenomenologic, care pune între paranteze conceptul de realitate propriu-zisă. 

Mai mult, o linie estetizantă a postmodernismului avansează judecata că arta este imaginea maxim de reprezentativă a modului nostru general de a ne raporta la lume: printr-o selecție inconștientă a elementelor experimentând percepții, elaborând reprezentări sau fiind antrenați în salturi ale imaginației, în puncte culminante ale raptusului creator, caz în care teoria fenomenologică a constituirii ia forma teoriei creativității. Omul este o ființă selectivă și creativă, și se pare că și natura este, chiar atunci când e vorba de simplul act al percepției. Pornind de la aceste considerente, avem o șansă în plus să înțelegem mai bine de ce accentul pus pe proces, reprezentație, întâmplare și participare, ce descriu stilul postmodernist, după Hassan, în anumite condiții, cum a fost cazul lui Heidegger, nu pot fi străine de o profundă năzuință de reconstrucție a ontologiei. Notiunea de ființă umană la Heidegger (Da-sein, ființa-aici, ființa-în-deschis) e profund dezantropomorfizată. S-a putut vorbi chiar de antiexistențialismul filozofului german, în acest sens. 

Orice s-ar spune, omul e o breșă prin care s-a spart opacitatea universului. Universul se rostește prin om. În măsura în care vorbim, suntem vorbiți. Heidegger e departe de a idealiza situația. El spune ca suntem ARUNCAȚI-ÎN-LUME, nu stim de unde venim, unde ne ducem, nu stim în burta cărui Leviatan suntem închiși. Facticitatea lumii, existența ei ininteligibil imensă, absurdă, întrucât cel puțin aparent fiind ca și străină sau ostilă vieții trădează absența oricărui referențial ontologic ferm al opțiunilor axiologice, adică valorice. Și totuși Dasein-ul există în deschis, în el continuă să crească așteptarea, o stare pentru care trebuie să fim pregătiți, va spune Heidegger mai ales cel din ultimele sale scrieri. Cugeta Heidegger: ,,ieșirea-din-ascundere" a ființei nu e ceva ce ține de voința mea proprie. Poetul nu-i comandă inspirației, el așteaptă să fie vizitat. Acelasi lucru îl afirmă Einstein cu referire la procesul inspirației științifice. Potrivit tezei fundamentale, în filozofia heideggeriană, finalitatea artei constă în a dezvălui, într-o modalitate specifică, adevărul existentului (,,Das Kunstwerk eröffnet in seiner Weise das Sein des Seienden"). Este necesar, consideră filozoful german, să distingem clar trei domenii ale existentului: lucrul pur (blosses Ding), utilul și opera de artă. Ustensilitatea lumii alimentează spiritul de consum care, dincolo de un punct, în dorința individului de a stapâni prin ,,constrângere" lucrurile (cazul invers fiind reciproca apartenență), distruge dialogul cu ființa. Calculul, consumul, profitabilitatea imediată sunt criterii ale existenței utilitare, inautentice. Omul are o menire mai înaltă: într-un fel, el e responsabil pentru univers, mai înainte de a fi pentru el însuși. O idee cu originale și interesante implicații este cea ascunsă în sintagma de notorietate ,,constelația-omului-și-a-ființei". Asta înseamnă că realitatea are tendința să devină co-vectorială cu acțiunile omului. O realitate supusă calculului și constrângerilor tehniciste este una care consimte... 

Mitul existenței agresate și al omului agresor este reformulat cu multă nuanțare de Heidegger. Opera de artă vine pe lume, însă, ca dintr-un alt univers. E copilul așteptării fidele. Universul se naște, e ca primul țipăt. Aici, în poezie, lucrurile sunt subiecte, nu obiecte, și mai înainte de a fi pentru noi, sunt pentru ele însele. Ideea poartă numele de divizarea subiectului, a fost îmbrățișată de ontologia poetică heideggeriană și exprimată cu multă fidelitate de Jung, când a vorbit de Philemon, de obiectivitatea psihicului. ,,Philemon si alte figuri ale fanteziilor mele m-au adus în fața intuiției cruciale că există lucruri în psyche pe care nu eu le produc, ci care se produc de la sine și au viața lor proprie. Psihologic, Philemon reprezenta pentru mine intuiția superioară". Destul pentru azi. Despre alte aspecte, mult mai sofisticate, poate cu altă ocazie. Eu mi-am ținut cuvântul dat să zic o vorbă-două despre Heidegger, pe care Vladimir Tismăneanu îl admiră ca pe Faust în lupta cu Mefisto.

Carmen Caragiu (1965-2015), 6 Aprilie 2015