Despre „Muzica omului”

O carte de referință pentru cine vrea să aprofundeze miracolul muzicii este „Muzica omului”, autori Yehudi Menuhin și Curtis W. Davis. Este o lucrare de excepție. Câteva citate pot fi în sine elocvente. „Dar există o distincție critică între muzică și vorbire. Prin această afirmație nu vreau să mă refer la faptul evident că una are melodie și cealaltă înțeles. După multe concerte am fost întrebat ce reprezintă pentru mine muzica pe care o interpretasem. A trebuit să dezvoltăm o serie întreagă de termeni foarte elaborați, pentru a descrie ce înseamnă muzica. Diferența principală stă în faptul că, înainte de toate, cuvintele se refera la lumea reală exterioară nouă (noi înșine riscăm să devenim, în acest mod de raportare, referenți exteriori pentru noi înșine, și acesta este și sensul unei analize extrem de subtile realizate de Karl Jaspers - n.ns.), se referă, deci, la lucruri și acțiuni pentru care cuvintele servesc ca simboluri acceptabile, folositoare. Pe de altă parte, muzica are o relație specială cu făptura noastră interioară. Sentimentele noastre devin prin ele însele entități, în afara înțelesului literal, iar muzica le modelează și le modifică”. Când spune că sentimentele devin entități Menuhin sugerează un adevăr imens. În psihologia ordinară, se afirmă ceea ce Camil Petrescu numea odată SENTIMENT CENESTETIC, numit și sentiment de organ sau sentiment ce canalizează o nevoie. Acest sentiment e dirijat de o schemă de acțiune, culminând în golirea rapidă de tensiunile acumulate. Așadar, corelativul sentimentului cenestetic e schema de acțiune. Am în minte ce trebuie să fac ca să ajung undeva. Schema e o construcție rapidă și utilitară, aruncată la coș după ce și-a atins scopul. Sentimentul estetic, însă, e corelat cu formele substanțiale ale imaginației. El nu mai este anexa acțiunii, ci chip substanțial al existenței lăuntrice. Paradoxul estetic este următorul: expresia supremă a interiorului este exteriorul, este forma participativă. Aceasta încetează să fie o schiță pe care o aruncăm la coș. „Interacțiunea dreapta-stânga este foarte specială pentru instrumentul meu. Mâna dreaptă pune arcușul în contact cu coardele și aceasta este asemenea respirației și presiunii plămânilor pentru un cântăreț. Și tot aici apar analiza și înțelesul, căci mișcarea fizică a acestei mâini și a brațului este controlată de jumătatea stângă a creierului. Arcușul marchează intensitatea, coloritul, atacul și relaxarea. Guvernează întreaga linie și formă a frazei, întocmai după cum un poet alege cuvintele pentru a exprima sentimente. În plus, violonistul este total dependent de un echilibru în fiecare parte a trupului său, relația cu verticala și gravitatea; poziția capului trebuie să fie verticală, totuși nu țeapănă. Sunt pătruns de credința că puterea specială a viorii se datorează în parte felului în care merg împreună inima și gândirea, sentimentul și rațiunea. Aceste funcții separate de dreapta și stânga contribuie la dificultatea inerentă pentru a cânta bine la vioară. (...) Când predau lecții de vioară, subliniez în mod special această problemă, pe care o numesc DIZOLVAREA ADEZIUNII MENTALE”. Foarte interesant este dialogul purtat de Menuhin cu Murray Schafer, compozitor, dar și inițiatorul unei noi științe, o artă nouă pe care a numit-o SOUNDSCAPES, ambianță sonoră. Schafer numește ambianță sonoră de înaltă fidelitate aceea în care zgomotul transmite un semnal sonor, o informație individuală distinctă. „Aici, la țară, sunt puține zgomote și de aceea fiecare sunet poate fi auzit de la o mare distanță. Din contră, la oraș este o ambianță sonoră de joasă fidelitate, există așa de multe zgomote, încât e greu de spus care sunt semnalele sonore”. Menuhin: „Îmi place foșnetul plopilor, pentru că au atât de multe frunze. Acestea nu sunt rigide și fiecare pare că foșnește liberă.(...) Indianul nord-american știa toate acestea. El putea probabil să interpreteze sunetele mai bine ca oricare altă rasă. Consider o tragedie faptul că cei care s-au stabilit în America de Nord s-au despuiat singuri de acea cunoaștere intuitivă, sentimentul de a aparține acestor pământuri. Daca coloniștii s-ar fi căsătorit cu indiene, în loc să le fi ucis, și ar fi schimbat cunoștințe între ei, am fi avut o civilizație mai bogată. Dar aveau puncte de vedere diametral opuse în privința proprietății. Indienii credeau că pădurile, câmpiile, apele erau libere, nu obiecte de stăpânit și de disputat în războaie”. Schafer: „Este de asemenea și o chestiune de diferență între spațiul acustic și cel vizual. Poți însemna hotarele proprietăților, dar spațiul acustic este pur și simplu teritoriul peste care trece sunetul. Îl posezi momentan, dar nu-l stăpânești niciodată. Acum vreau să-ti arat un pârâu, dacă nu a secat complet, căci are unul din sunetele cele mai frumoase. Dacă schimbi stâncile printre care curge, schimbi și sunetul. Un exercițiu pe care-l dau uneori studenților mei este să-și închidă ochii și să încerce să descopere din câte locuri diferite pot auzi apa curgând în același timp. Putem să o auzim chiar aici, dar de asemenea din multe alte locuri mai jos, mai departe. Uneori poate fi auzită din patru sau cinci surse diferite. Îi fac să umble după astfel de locuri”. Menuhin: „Avem mari simfonii, o muzică minunată, dar muzicienii au tendința să dea uitării legăturile lor cu natura, care posedă sunetele ei proprii. Muzica trebuie să fi început din sunetele naturale care exercitau o presiune asupra urechilor noastre ca și cele pe care le ascultăm cu urechea interioară în tăcere. (...) La Londra și la Gstaad alerg în fiecare dimineață, în jurul grădinii, desculț. Îmi place să simt iarba sub picioare. Îmi place mirosul din acest șopron. Îmi lipsesc măgarul și vaca. Mai sunt încă urme pe aici ale unor vietăți cu patru picioare care au fost mai înainte. E splendid, deschis până la ceruri. Oamenii nu-și dau seama ce binecuvântare ar fi să trăiască fără pereți. (...) Nimeni nu ar fi putut bănui că există o viață în fiecare obiect, o viață internă, de aceea îmi place atitudinea africanilor și a druizilor. Ei cred că fiecare obiect este locuit și că nu putem stabili un contact cu obiectul respectiv, dacă nu-l ascultăm. Fiecare lucru posedă vibrații, și atât timp cât nu suntem în contact, nu ne realizăm pe noi înșine... (...) Să auzim sunetele individuale este o lecție de ascultare pe care ar trebui să o ia fiecare copil. Îi învață să-și rafineze auzul, să încerce să înțeleagă. Este o lecție de toleranță și compasiune. (...) Subtilitatea acestei metode este extraordinară. Iată, aici, ai obiecte metalice care ar produce un sunet brutal, dacă ar fi lovite frontal, dar felul cum sunt atârnate, cu cât se pot mișca mai liber, se ating delicat unele de altele, și cu atât mai subtile devin deosebirile... (...) Ne-am ocupat prea mult de aspectul materialist vizual, care te face să judeci un lucru după aparență și ne-am rupt complet de emanațiile intime ale obiectului respectiv”. 

 Carmen Caragiu (1965-2015), 3 Iulie 2014