sâmbătă, 25 aprilie 2015

Despre savoare și esența belcanto-ului


Lucrând la o instituție culturală cu sediul în India și studiind estetica indiană, m-a fascinat întâlnirea cu noțiunea de RASA, posibil de tradus ca savoare. Ei, într-un anume fel, savoarea aceasta sugerează din plin esența belcanto-ului. E vorba de rezoluția armonico-melodică a tensiunilor, posibilă în orice tonalitate, minoră și majoră. În estetica indiană, rasa, savoarea, își află - se spune - cel mai potrivit limbaj în muzică. Dinamica muzicii reliefează cu putere taina algolagniei estetice, prin care se înțelege valorificarea pozitivă a durerii în artă, unde totul se mișcă pe scara expresiei și a expresivităților, neînregistrându-se niciodată diviziuni și subdiviziuni care să marcheze irelevanța acestora. Fiind indefinită și fluidă, rostogolind sugestii, fără să transporte referenți asemeni cuvintelor, muzica păzește mintea și apără întregurile. Scara muzicală nu e cea a diviziunilor spațiale, ci a translatării întregurilor, cu centrul în ființă. Sunetul nu se smulge din substanță, nu lasă în urmă stoc de substanță. Originea lui este tăcerea. Reiau o idee. Spuneam că fiind indefinită și fluidă, rostogolind sugestii, fără să transporte referenți asemeni cuvintelor, muzica păzește mintea și apără întregurile. Atât i-ar trebui gândului cel cu urechi ciulite, să i se arunce ciolane de denotații, oase de idei fixe; s-ar și arunca asupra lor și într-o clipă le-ar face fărâme, reducând existența la resturi. Prin însăși constituția lui, sunetul muzical se prezintă ca un rezultat cristalizat al selecției calitative, pentru că existența lui foarte purificată s-a smuls din lanțul de contiguități greoaie din care sunt formate materialele entropice zgomotoase, cele care bruiază continuu lungimile de unde pe care emit identitatea și forma. Zgomotul atrage după sine senzația de mișcare oarbă și masificată a unei realități alcătuite din cantități și interacțiuni structurale. Cu precizarea că muzica zgomotelor e ea însăși altceva decât zgomotul ca atare... Prin contrast, fiind mai întâi de toate un glas - vocal sau instrumental -, sunetul îndeplinește în muzică funcția de a inverti realitatea, pentru că el ne apare intim legat de imaginea aproape fizionomizată a chipului și de originea sa în articularea vocală sau instrumentală, care este întotdeauna proximă corpului și inimii, proximă interpretului, cel care, interpretând, apropie spiritul de piept, de gură, de buze, de mână, îl trece prin temperatura lor organică. În spatele muzicii stau o vioară și un arcuș, în spatele oricărui arcuș stă o mână și în spatele mâinii un chip. Iar acest chip, la rândul lui, își culcă obrazul pe o vioară. Așa sună existența ridicată spre suflet. Trebuie spus că muzica, această flacără a emoției răcite la lumina albastră a formei, în calitate de material artistic structurat tonal și inflexionat modulatoriu, reflectă în sine, de pe acum, încă din stadiul de material pre-organizat, caracteristicile esențiale ale organizării viitoare a operei, ale realizării muzicale propriu-zise. Și în ce constau câteva din aceste caracteristici esențiale? În primul rând, e vorba de calitatea sunetului muzical care, fără a fi imaterial precum ceva analog unei fantome, sugerează, dimpotrivă, un corp al prezenței de natură aparițională în sens intensiv. Este un GLAS. Apare trecând prin ușile încuiate, asemeni trupului lui Hristos cel înviat. Pare că vine de pretutindeni, sau de nicăieri. Nu are rădăcini într-un stoc de substanță, într-un referent precis, într-o memorie deterministă de tip materialist-inerțial. Poate să nu se uite în urmă, ci s-o ia în orice moment de la capăt. Originea muzicii este tăcerea, libertatea. Apare brusc și se stinge la fel și în tăcere, care-i o realitate absolut neconstrângătoare, privită sub acest raport. Tăcerea nu opune rezistența pe care o exercită corpurile inerte și masive, nu se contrapune ca o substanță, ca un bolovan în calea manifestării celuilalt. ACUL CARE LASĂ SA TREACĂ AȚA - iată rolul subtil pe care ea îl îndeplinește cu succes. Am ținut să vă transmit o scurtă reflecție introductivă, la o analiză mai amplă despre fenomenologia muzicii, așa cum se reflectă ea și în estetica muzicală indiană contemporană. Pe aceasta temă, am publicat mai multe eseuri. Apelul dvs., făcut de profesorul Liliana Dumitrache, de astă dată, adresat studenților, de a fi în raporturi foarte atente cu suplețea vocii - atenție, desigur, culminând în abandon, în depășirea atenției față de exactitate, cum se spune... - acest apel chiar m-a impulsionat să vă împărtășesc câteva gânduri de mare iubitoare a muzicii clasice și de operă. Suplețea este fericitul raport între vid și plin, ar spune esteticienii chinezi. Glasul când se afirmă nu trebuie să dea impresia că e stocat - ca o masă - undeva dedesubt și împinge spre ieșire de acolo... Glasul trebuie, mai degrabă, să creeze sugestia că apare, că se ivește, prin cristalinitatea lui aurorală, prin versatilitatea lui... Sunt enorm de multe de spus. D-nă Liliana Dumitrache, și în numele cunoscuților mei, care cunosc activitatea dvs., vă transmitem cele mai calde aprecieri și gânduri. TRĂIASCĂ MUZICA...
Fenomenologia aparițiilor sonore din muzică aduce cu sine o sumedenie de noutăți, menite să incite cu mult tâlc spiritul și nervul deopotrivă. Creșterea în volum și intensitate a sunetului, aparent amenințătoare, dar posibil imediat reductibilă, fără inerții, la un minim sonor, nu iese de sub o așa-numită lege de aur a extensiunii identității, cantitatea nu anihilează calitatea, unda ca masă sonoră nu înghite particula ca ton distinct, ci o propulsează pe dimensiunea constituirii unei lumi proprii. În acest caz, unda, sclipind ca aurul, capătă ea însăși proprietățile particulei. Fenomenologia muzicii e menită, astfel, să ne surprindă psihologic cu fiecare clipă. Schemele de receptare atavice, utile în practica curentă a vieții, sunt contrariate de noua legătură între sensibilitate și forme sau structuri care se manifestă în muzică. Aici, nu mai există contradicție între cantitate și calitate, între volum și ton, între expansiunea maselor sonore și identitatea fină, la nivel de notă, pe care prima o colportează. Cât de departe suntem de cvintilionul lui Thomas Mann, de acea proliferare oarbă a masei materiale ca și un sindrom de malignitate a existenței. Eroica, iată, dacă ar fi să ne oprim la a patra mișcare jubilatorie, afirmă exact contrariul: o singură notă, un acord, un motiv, dezvoltă o lume voluminoasă, prin care triumfă individualul. Forța, dezlănțuirea, eliberarea intensității vorbesc despre gloria zilei eterne, în locul unde forma nu mai e în conflict cu mișcarea, nici particula, cu unda. Muzica induce sentimentul de prezență, trăit mai bine cu ochii închiși. Fenomenologia prezenței se exprimă cel mai fidel în muzică și prin muzică. Simpla tendință, ce ascunde multe, de a confrunta o apariție cu privirea, opunându-i frontalitatea vederii, marchează deja o ieșire din prezență, din atotputernicia ei. Cu adevărat, prezența se trăiește închizând ochii, ori ca și când am consimți să facem așa, neoprind lumea să se clatine, să se răstoarne, muzica să te lovească... Nu e nimic periculos în acest joc care anunță de pe acum sfârșitul luptei structurale, odihna, apocalipsa. Astfel se abolesc distanțele, încetează veghea conservatoare, opoziția lasă loc legănării, determinismul, indeterminării fecunde. Să ne gândim din nou la felul cum muzica învăluitoare se apropie și NE IA DIN SPATE, trezind fiori ascuțiți pe șira spinării. Altădată, dușmanul și teama veneau din spate... Nu-i rezistăm cu mintea. Nu ne ciocnim de ea. O lăsăm să treacă prin noi, cum a trecut Hristos prin ușile încuiate. Îi simțim suflarea în oase ca David. Pasiv-activul s-a substituit, în acest moment de grație, confruntativului. Grija cea lumească să o lepădăm... Ce e arta, se întreba Thomas Mann, răspunzând tot el - modelul ei suprem e muzica, căderea sfârșind în plutire, suprema eliberare, trăirea neantagonistă a antagonismului. Starea neresentimentară pură... Căci muzica ne învață să mergem....” Seară bună.Trăiască muzica!

Carmen Caragiu (1965-2015), 3 Octombrie 2013


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu