joi, 30 aprilie 2015

Mystagogia, sau Despre misterul cauzalității iconice

Mystagogia e desigur legată de capacitatea reflexivă a conștiinței. Cea mai simplă constatare e aceea că subiectul vorbește limbajul culorilor, sunetelor, atingerilor, miresmelor, dar că acestea nu sunt elemente disparate, ci se supun și fuzionează ca niște substanțe sub atracția unui centru gravitațional, până când devin ca o planetă afectivă, sub acțiunea cauzalității iconice. „În tot ce fac, mă văd pe mine... Predicatul e subiectul însuși, partea capătă proprietățile întregului. Senzația e absorbită în percepție, percepția în reprezentare, reprezentarea în imaginație, imaginația în emoție  cunoscătoare, în limbajul tăcerii sau al gândirii, într-o ascensiune de calități sufletești posibil din ce în ce mai complexe, mai surprinzătoare, la nivelul trăirilor raționale sau intuitive... Spiritul nu stă niciodată pe loc, e ca și viața. Are un metabolism înfometat. Mașinile inteligente se cunosc că nu sunt entități vii, după cum fabulează unii, întrucât dacă ar fi vii, n-ar avea răbdarea să stea pe loc, ar lua-o la plimbare. E de ajuns o observație de bun simț pentru a ști ce e, sau ce nu e viața. Ca și în muzică, orice notă pe care spiritul o surprinde face parte dintr-o simfonie, e o rețea de afinități potențiale și actuale, o uriașă network... Unitatea minimală în muzica este acordul. Minim trei sunete. Aici găsim și bazele iconicității, pe care părintele Ghelasie o numea mișcarea totalității. Ideea e că, în mystagogie, trupul concentrează taina vieții, dar și pe aceea a morții. Un spirit viu apare ca o idee cvasifirească. Un trup viu e o entitate tainică, ce învinge moartea printr-o putere misterioasă.

Carmen Caragiu (1965-2015), 18 August 2014
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu