Trăsăturile chipului
domesticit constituie un fapt documentat, printre alții, de Darwin, în „Variația animalelor și plantelor sub influența
domesticirii”. Ce aflăm de acolo? Că trăsăturile
tind să fie mai mici, cu forme colorate, urechi pleoștite, semnul păcii, al
auzului ce se odihnește, cozi încârligate, semn de atenuare a încordării
dorsale, numai dacă ne gândim că de regulă dușmanul vine din spate... ceea ce
determină sindromul retroîncordării... Cercetătorii mai zic că astfel de trăsături
tind să facă animalele copilăroase și atractive pentru oameni. Fenotipul
domesticirii este o realitate nu doar dată de la natură, ci mai ales activată în
cursul interactivității om-animal.
Personal, mă întreb: cum de nu se înțelege, de ce nimeni nu aprofundează tragedia câinilor fără stăpân, fără hrană, adesea suferind de foame, de frig, de spaime, de coșmaruri, de ură... Ura e combustibilul tonusului încordat ca un arc în condiții de luptă. Un câine lăsat singur, părăsit pe străzi e în pericol să se sălbăticească, precum orice altă făptură vie. Câinii au nevoie de îngrijire, altfel, soarta lor riscă să devină mai rea decât moartea, deci, să ne gândim la ce putem face pentru ei și din perspectiva aceasta... După puterile fiecăruia, adopția propriu-zisă, nu doar de la distanță, ar fi cel mai bun lucru. S-A OBSERVAT CĂ SIMPLA EXPUNERE SUB PRIVIREA UMANĂ A UNEI CULTURI DE DROJDII determină o creștere accelerată a acesteia. Animalul realmente crește sub ochii omului, dacă e observat cu dragoste...
Iarna, când păsările cerului sufereau de foame, îmi amintesc că le-am întins o masă și le-am hrănit. Între vrăbiile care veneau, printre alte feluri de zburătoare, era și una cu totul deosebită, albă-albă pe sub aripi și pe piept. Un alb ca zăpada, dispus într-o simetrie perfectă. Cum am văzut-o, mi s-a strâns inima și am știut că frumusețea ei va fi pricina morții ei. Era o frumusețe creată parcă pentru ochii omului, ce-și dăduse jos camuflajul... Îmi amintesc că Tagore definise cândva frumusețea ca pe o expunere cu toată ființa, ca pe ceva „mortal”... Așa a fost și pentru vrăbiuța cu chip de albă ca zăpada. După o săptămână, nu a mai venit. Sigur o reperaseră prădătorii. Ezra Pound scria tot despre o pasăre că deși doar o clipă a luminat-o soarele, pentru ochii noștri, totuși acea fulgurare a deschis în suflete veșnicia.
Personal, mă întreb: cum de nu se înțelege, de ce nimeni nu aprofundează tragedia câinilor fără stăpân, fără hrană, adesea suferind de foame, de frig, de spaime, de coșmaruri, de ură... Ura e combustibilul tonusului încordat ca un arc în condiții de luptă. Un câine lăsat singur, părăsit pe străzi e în pericol să se sălbăticească, precum orice altă făptură vie. Câinii au nevoie de îngrijire, altfel, soarta lor riscă să devină mai rea decât moartea, deci, să ne gândim la ce putem face pentru ei și din perspectiva aceasta... După puterile fiecăruia, adopția propriu-zisă, nu doar de la distanță, ar fi cel mai bun lucru. S-A OBSERVAT CĂ SIMPLA EXPUNERE SUB PRIVIREA UMANĂ A UNEI CULTURI DE DROJDII determină o creștere accelerată a acesteia. Animalul realmente crește sub ochii omului, dacă e observat cu dragoste...
Iarna, când păsările cerului sufereau de foame, îmi amintesc că le-am întins o masă și le-am hrănit. Între vrăbiile care veneau, printre alte feluri de zburătoare, era și una cu totul deosebită, albă-albă pe sub aripi și pe piept. Un alb ca zăpada, dispus într-o simetrie perfectă. Cum am văzut-o, mi s-a strâns inima și am știut că frumusețea ei va fi pricina morții ei. Era o frumusețe creată parcă pentru ochii omului, ce-și dăduse jos camuflajul... Îmi amintesc că Tagore definise cândva frumusețea ca pe o expunere cu toată ființa, ca pe ceva „mortal”... Așa a fost și pentru vrăbiuța cu chip de albă ca zăpada. După o săptămână, nu a mai venit. Sigur o reperaseră prădătorii. Ezra Pound scria tot despre o pasăre că deși doar o clipă a luminat-o soarele, pentru ochii noștri, totuși acea fulgurare a deschis în suflete veșnicia.
Carmen Caragiu (1965-2015), 15 Septembrie 2013
