Conceptul de iconicitate – dogmă și creativitate

Date fiind coordonatele axiomatice de natură teologică, adevărate presupoziții indiscutabile pentru un gânditor și mai ales mistic teolog, eroarea care se face atunci când se emit judecăți de valoare asupra scrierilor părintelui Ghelasie este în primul rând suspectarea unui conflict ireconciliabil între dogmă și creativitate, astfel încât se consideră din start că lectura acestor texte nu suportă analogii pertinente cu problematica din interiorul disciplinelor laice, cum ar fi estetica, filozofia, fizica, biologia, dreptul etc.

Se obiectează că geneza însăși a conceptelor este radical diferită intr-un caz față de altul, că presupoziția teologică e contrară actului de a înainta în gândire, prin descoperire și deschidere față de noutate. Dar ce înseamnă închidere și deschidere, ce înseamnă să te înșeli crezând că nu există nici o predeterminare ideologică incastrată, ce-i drept, în matrița subliminală, insesizabilă, a modului de raportare la lume, așa cum se petrece, de pildă, în idealizarea actului de cunoaștere empirică a realității, sunt fapte enunțate și denunțate deja printre alții de fizicieni importanți.

Conceptul de iconicitate foarte minuțios definit de părintele Ghelasie e unul foarte elastic și se poate demonstra faptul că acesta își află un corespondent în intuiția estetică, axată pe ideea de figurație continuă. Viața distruge figurațiile, dar în artă ele se conservă, prin puterea metaforei de a resuscita chipul chiar în punctul în care el pare distrus de mișcarea structurală entropică a vieții – a acestei vieți.

Se vorbeste de negentropia constantă a imaginii estetice în acest sens. Eikonul este funcție continua. E o intuiție iconică aici, că nu se pierde chipul, fiinta, oricum ne-am mișca intre viață și moarte. Rolul indeterminării ar fi acela de a prezerva sentimentul de continuitate, de care vorbeam. E acesta numai un mic și foarte general, de altfel, aspect, din sumedenia de fapte intuitive care sunt produsul unui mod de a reflecta realitatea contrar ideologiilor minimaliste și reducționiste.

Carmen Caragiu

(însemnare, 20.09.2014)

Cum sari de la una la alta (91)

Teama de ce zic alții, de cum mă privesc. Orgoliu, prostie = urâțire. Farmec = are pe vino-ncoace, je ne sais quoi. Culcușul meu e somnul. Gâsca pe apă. Muzica înaintează cu fața la trecut. Coboară treptele subterane. Micul meu univers, ai plecat! De-abia ai început să sângeri! Amintirile vorbesc. Mă iubește. Cutie de rezonanță. Simbolul e proteic, nu aparține nimănui. Postludiu = paradoxal, caracatița se retrage. Mișcare liberă. Ochii sunt liberi să zboare, să se rotească: volan zburător. Corpul e liber să se legene, să se-nvârtească. Se-nvârtește pământul cu tine. Nu mai știi pe ce lume te afli: ai amețit. Disociere: ce folos dacă acest chip va deveni un pumn de țărână? Să nu mă uiți. Amintirea păstrează aroma. Mila, iubirea = câmp protector. Mintea nu se mai încarcă negativ. Nu-și mai consumă energia pentru a urmări și a respinge împrejurările. Se dizolvă criza de timp. Ochi de văzut, urechi de auzit. Iubire, morală, înțelegere. Milă învăluitoare. Grija de ființă, de suflet. Noaptea, oamenii nu se mai uită în oglinzi, ci în amintire. Muzica te răscolește indefinit, emoțional, la nivelul „înclinațiilor”. Compasiunea universală = drum hamiltonian (trece prin toate chipurile).

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (90)

Capcana. Răul se întoarce asupra ta. Secătuire de puteri, de conștiință. Blocaj. Scârbă. Lespede, apăsare. Atmosferă închisă. Posesiunile se răsfrâng asupra celor ce le posedă. Magnetism, inducție. Cochilie. Inhibiție. Greșeli de limbă. Pressing. Depresie. Ceva forțat, contrafăcut, insuficient, inconsistent, incomplet, tragic! Castrare. „De ce?” Drenare, limpezire, luminare a fundalului. A nu fi prea meticulos, prea atașat de semn. Te-ai obișnuit să privești dintr-un anumit unghi, să mănânci lucruri gata-digerate, să forțezi lucrurile. Forma demonstrativă, perseverativă, prea exhibată e creația atașamentului. Sufletul e îmbrățișat direct, nu prin simț kinestezic, nu prin reper (relativitate). Imaginația nu-i „legată” de loc, de forma conținutului, nu-i complexată. Bătrânețea, putrezirea e irelevantă. Sufletul e tânăr, verde. Inteligența nu-i posesivă, nu-i copilul meu, ce-a ieșit din mine. Nu se cramponează. Autoironie. Sclipire. Arta scapă de sub inducție, hipnoză. Imaginarul nu-i un spațiu al evadării. Întreruperea timpului psihologic, curățarea de mâzga psihologiei. Feeria profundă, music-hall-ul „înlătură asprimea trecutului și nu păstrează decât epura lui”. Scrierea mizează pe o „slăbiciune” a cuvântului: aceea de a nu putea să se închidă în limitele unui singur sens. În artă, ambivalența e necesară, pentru a marca selectivitatea semiotică. Descriere expresivă, plastică. Ești în toiul poveștii. Chipul este expresia sufletului. Într-un tablou totul rezonează, totul semnifică. „A devia în afara cuplului fatal care leagă moartea de viață, opunându-le” (Barthes). Ninge pe pian. Muzica te răscolește, te face să te simți alt om. Dorințele prind viață. Să ne ferim de cercurile vicioase. Logica e pândită de cantitativism (ignoranță), reducționism. Corpul se formează numai sub zodia (umbrela) unei conștiințe. „Străinătate”. Aproapele are un chip necunoscut. Străin pe pământ. Mister infinit. Ploaie în genunchi. Semnul = scris pe apă. Racord instantaneu. Muzica îți sfâșie inima. „Luați, mâncați și beți...” Cuminecarea. Spălarea picioarelor. Cel ce vrea să fie în Fiul să fie în urma tuturor. 

Carmen Caragiu (1965-2015)