Teama
de ce zic alții, de cum mă privesc. Orgoliu, prostie = urâțire. Farmec = are pe
vino-ncoace, je ne sais quoi. Culcușul meu e somnul. Gâsca pe apă. Muzica
înaintează cu fața la trecut. Coboară treptele subterane. Micul meu univers, ai
plecat! De-abia ai început să sângeri! Amintirile vorbesc. Mă iubește. Cutie de
rezonanță. Simbolul e proteic, nu aparține nimănui. Postludiu = paradoxal, caracatița
se retrage. Mișcare liberă. Ochii sunt liberi să zboare, să se rotească: volan
zburător. Corpul e liber să se legene, să se-nvârtească. Se-nvârtește pământul
cu tine. Nu mai știi pe ce lume te afli: ai amețit. Disociere: ce
folos dacă acest chip va deveni un pumn de țărână? Să nu mă uiți. Amintirea
păstrează aroma. Mila, iubirea = câmp protector. Mintea nu se mai încarcă
negativ. Nu-și mai consumă energia pentru a urmări și a respinge împrejurările.
Se dizolvă criza de timp. Ochi de văzut, urechi de auzit. Iubire, morală,
înțelegere. Milă învăluitoare. Grija de ființă, de suflet. Noaptea, oamenii nu
se mai uită în oglinzi, ci în amintire. Muzica te răscolește indefinit,
emoțional, la nivelul „înclinațiilor”. Compasiunea universală = drum
hamiltonian (trece prin toate chipurile).
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu