Când muzica își deschide în infinit aripile...

Când muzica își deschide în infinit aripile, spațiul și timpul sunt cuprinse în desfășurarea lor, astfel încât Goethe, care a descris muzica cu o metaforă, numind-o „înger”, trebuie să fi făcut aluzie la heruvimul cel cu o mie de ochi din Scripturi. Un ochi deschis pretutindeni este și muzica, ochiul duhului care cucerește întinderile mânat de atracția comuniunii instantanee. Căci trebuie spus că în lumea spirituală ființele nu mai există înscrise pe coordonatele spațiale pe care le cunoaștem, ci se întâmplă în acea lume că distanța dintre două ființe este doar aceea a apropierii sau distanței dintre sufletele lor. Iubirea (rugăciunea Iubirii) este forța care învinge spațiul, așa cum în muzică, între do de sus și do de jos există în acest interval de maximă distanță și o maximă apropiere. Totul se măsoară în rezonanță, în acord sufletesc. Misterul muzicii constă tocmai în această lume tainică a acordurilor sufletești, simultan cu care se modifică profund structura ontologică a spațiului și a timpului.

Metafora universului ca o carte sau care se îndoaie ca o foaie exprimă plastic acest fapt. Vorbind de lumea restaurată, ea se pliază, deci, după mișcările sufletului, spațiul fiind aici, plastic, maleabil, poetic, receptiv la persoană, care este chiar nucleul său generator. Nu mai există ruptură între interior și exterior, materia subtilă nu se mai opune sufletului cu rezistența legilor impersonale.  Acestora le iau locul niște mișcări aparent paradoxale, poetice, vii, dacă ar fi să le judecăm în comparație cu criteriile rigide ale universului în care am locuit ca muritori.

Acest nou spațiu, spuneam, se mulează după mișcarea sufletelor, după cum o trenă scânteietoare își urmează purtătorul. Avem de-a face totodată cu un univers PLURAL, cu o lume pentru toți, cu o existență care nu mai cunoaște criza de spațiu, aglomerarea, înghesuiala și, în consecință, nici tendințele imperialiste de extindere cu forța, pentru cucerirea locului celuilalt. Aici loc este pentru toți și orice mișcare în afară este, de aceea, nemărginită și nobilă. Mai mult: fiecare suflet locuiește un întreg infinit care este lumea sa, lumea după chipul și dorința sa, emanație în afară a unui univers infinit interior care s-a exteriorizat creator și a devenit astfel vizibil și comunicabil. Nu există un singur infinit, ci o multitudine de infinituri, câte suflete... Aceste infinituri în comuniune nu există așa cum există lucrurile în spațiu, structurate prin relația de vecinătate și adesea ciocnindu-se între ele. Relația dintre aceste infinituri este o perihoreză, o întrepătrundere fără amestecare. Ca în muzică, unde intensitatea fuziunii între spații nu exprimă adesea decât forța iubirii și a afirmării persoanei, tot astfel se cade să ne imaginăm, în chip mistic, fața spațiului eshatologic. În el nu mai există limite, demarcații metrice între lumea ta și lumea mea: „până aici” eu, „până aici” tu, fiecare cu dreptul său de proprietate!

(Referindu-ne la intensitatea, vârtejul și viteza orbitoare, caracteristice mișcărilor muzicii, trebuie spus că ele devin posibile tocmai prin perihoreză: întrepătrunderea infiniturilor după legi care nu mai sunt ale maselor ce se ciocnesc între ele; intensitatea crește cu o energie nemaiîntâlnită.)

Există lumi ale sufletului, infinite în sine, și întrepătrunderea lor este o călătorie în patria infinită a unui suflet iubit.

În universul iubirii restaurate, fiecare începe să cânte o simfonie, propria sa simfonie a dragostei, a comuniunii și acest nucleu intens al iubirii, ca însuși principiul generator al Formei, se deschide ca spațiu într-un mod fără opreliști.

Se înțelege că centrul gravitațional al noului mod de existență este Sufletul. El este Densul, Greul, Plinul, este însăși legea de manifestare a întregului. De aici pornesc tot și toate. Densul, Greul, Plinul nu au, deci, o semnificație cantitativă, ci una prioritar calitativă, adică: în lumea restaurată, forța gravitațională este însăși Iubirea. Totul gravitează pe orbita ei. Așa cum în vechea lume, toată greutatea și consistența unui corp sunt condiționate de existența atracției gravitaționale care adună într-un tot elementele, le ține strâns legate și astfel face posibilă existența corpurilor, în mod similar, dar diferit cauzal, în universul Iubirii dumnezeiești, Iubirea este acea forță care creează substanță, din care emană spontan o întreagă simfonie consistentă a spațiului. Iubirea dă formă spațiului, din ea se înfiripă consistențele, așa cum „substanța” se înfiripă într-un „câmp” gravitațional. În „câmpul” muzicii, care este cel al acordurilor Iubirii și al mișcărilor sufletului, apare aievea materia noii lumi.

Spațiul lumii restaurate nu este preexistent sufletului, cum se întâmplă în universul materiei moarte, unde un pământ arid, de pildă, se cere lucrat, muncit, pentru a putea fi „locuit”. Nu. După modelul creației dumnezeiești, de la început lucrurile toate sunt „bune”, în existența eshatologică. Aici fiecare loc emană cu toată frumusețea și complexitatea unei creații personale, din nucleul ei generator. Persoana este evident cauza generatoare a energiilor, aparent exterioare, dar, în fond, intim legate de starea sa interioară.

Dumnezeu este Iubirea supremă, în relație cu care devine posibilă propria noastră iubire. Sursa supremă a forței creatoare, originea Muzicii este în Dumnezeu și, prin Dumnezeu, în noi.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Natura, taina mistică a copilului

Până când viața nu se întinde spre cel mai umil mădular, nu avem viață în noi. Căderea a ocultat arhetipul mistic al iubirii filiale sau părintești din inima omului. Procreația naturală, cu consecința ei constând  în asumarea ca fii, de către părinți, doar a copilului biologic, nu e decât manifestarea superficială și deformată a condiției originare în care există filiație. Filiația originară derivă din raportul dintre ierarhiile existențiale. Iisus Hristos este Fiul Tatălui, creația este copilul lui Dumnezeu. Natura este copilul omului. Omul a fost creat cu destin de îndumnezeire, iar natura cu destin de umanizare.

Natura este copilul nostru mistic părăsit. Este o urgență faptul de a-l recupera și a-l salva. Natura nu este sălbatică, ci doar sălbăticită din pricină că părinții ei au părăsit-o în mod brutal, încetând orice comunicare cu ea. Omul nu mai dialoghează cu propriul lui copil. Acesta s-a închis într-o muțenie fatală, a uitat să vorbească; situația lui e foarte tragică. Copiii noștri așteaptă de la noi eliberarea din sclavia milenară. Natura suspină  în așteptarea înfierii.

Trăim clipa unică în care în univers s-a luminat chipul făpturii, când pasărea a suspinat din iubire filială pentru om. Dacă privim în adâncime și cu dragoste natura vom descoperi în trăsăturile chipului ei moștenirea sufletească a părinților ei, pentru că în sens larg, în sens transcendental, omul este părintele naturii. Dulceața copilului se concentrează ca o maximă și nemuritoare esență în privirea părinților.

Să nu ne dezamăgim, să nu disperăm. Suntem chemați la o menire înaltă, care va fi îndeplinită. Taina mistică a copilului transcende biologia. Natura este copilul și menirea omului este s-o înfieze. Acest copil mistic este sursă de bucurii și delicii sufletești nesfârșite. Acum știm ce este în inima lui Dumnezeu când își iubește copiii de creație, pentru că așa putem, acum, și noi iubi asemenea Domnului. El nu-și poate dezlipi nici o clipă ochii de iubiții Săi, și tot așa și noi, ne sculăm cu gândul la ceea ce iubim și adormim cu același gând.  

Carmen Caragiu (1965-2015)

 

Arta ca vedere a chipului – o misterioasă trecere la limită

Vârsta metafizică a omului este matura tinerețe. Acest chip al omului este fizionomia lui esențială, și dacă aici, pe pământ, omul a îmbrăcat haina căderii, pe cea a bătrâneții și a morții, dincolo de ele noi trebuie să învățăm să privim ceea ce este etern, iar prin sufletul omului ni se dezvăluie eternul, frumosul. Cum e sufletul omului, astfel apare chipul lui, ca soarele străpungând norii aparențelor. Cine poate privi trăsăturile eterne ale chipului, acela are parte de anotimp însorit în suflet.

Una din tainele artei, pe care și poezia și muzica o poartă în sânul lor, este taina întregului cuprins în fiecare amănunt. Întreg înseamnă ceea ce acoperă trecut, prezent și viitor, coextensiv cu eternitatea și atingând esența. În poezie, ca și în muzică, orice vers mare, ca și orice frază muzicală mare, poartă în ele comoara unei încărcături tainice. Și orice detaliu reflectă întregul.

Iată, într-o poezie, ni se comunică un gest, aparent obișnuit, dar, de fapt, cu o semnificație ascunsă și adâncă, dincolo de simplitatea lui aparentă. Cineva deschide ușa, ni se spune, și încet trece pragul... În poezie, această trecere poate fi moartea, trecerea pe celălalt tărâm. Orice gest aici e tainic, misterios, cu infinite reverberații și subînțelesuri. Însă de ce poezia, ca și muzica, alege pentru a se exprima imagini concrete? E aici o altă taină. Taina Chipului. Distanța dintre viață și moarte se contrage într-o metaforă: trecerea pragului, pășirea... Subiectul e același, același Personaj, cel dinainte de a deschide ușa și cel după trecerea pragului.

Chipul îi e neschimbat, ca de la o clipă la alta. Nu ni se spune nimic despre trecerea timpului, despre îmbătrânire, despre moarte, la modul direct. În schimb, timpul a fost spațializat. În acest cadru, trăsăturile Personajului nu se schimbă. De la o clipă la alta există continuitate și tinerețea lui se conservă. Pentru că poezia ne vorbește despre o persoană tânără care are o experiență misterioasă.

După ce a pășit pragul, lumina atenției se focalizează pe chipul personajului și atunci vedem că ochii îi sunt umbriți de cearcăne, care adâncesc frumusețea și sporesc profunzimea lor, fără să o strice.

Orice om este, în esența sa indestructibilă, un subiect la vârsta tinereții mature și acesta este chiar chipul său real, pe care arta îl oglindește. Arta este întotdeauna eufemistică, adică se referă voalat la evenimente. Pentru că acest subiect al tinereții eterne este chipul nemuritor al omului, ce rămân să fie îmbătrânirea și moartea? Boli, boli ale căderii. Strică ele chipul? Aparent, da. În esență, nu. Și pentru că în esență există mereu același chip, atunci în artă se exprimă acest adevăr în plenitudinea lui. Astfel, el, Chipul, se transformă într-un personaj.

Un personaj asemeni lui Făt-Frumos care are de străbătut Valea Plângerii. Poate fi rănit, chipul îi poate fi însemnat cu răni, dar rămâne tot Făt-Frumos. Niciodată un poet sau un muzician nu ne descrie moartea așa cum apare ea ochilor noștri fizici, ce sunt orbi la cele sufletești. Artistul folosește alegoria, exprimând prin imagini poetice esența lucrurilor...

Vederea de suflet nu are niciodată în fața ochilor chipuri atinse de timp, ci doar chipuri însemnate de suferință sau de bucurie, iar moartea însăși este o experiență a crucii.

Nu ne gândim niciodată la eroul din „Eroica”, deși trecut prin moarte, ca la un chip atins de timp. Nu. El este subiectul etern, Făt-Frumos din lacrimă pururi tânăr, în care se consumă experiența crucii, oricare ar fi aceasta. Să reținem deci: una din marile taine ale artei este posibilitatea ce ni se oferă, prin ea, de a vedea Chipul indestructibil al omului, care este el însuși o taină în afara timpului.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Despre suferință și bucurie, întru odihna muzicii

În marea poezie, ca și în marea muzică, bucuria nu e bucurie de ceva anume, ci e, mai întâi de toate, Lumina, Bucuria proprie cuvântului. Indiferent dacă ea cuvântă despre tristețe, sau despre bucurie, Marea Muzică își taie în orice clipă un făgaș fericit. Acest sâmbure al fericirii, care este însăși esența acestui fruct numit muzică și pe care îl gustăm cu papilele sufletului, dăinuie chiar și învăluit de suferință și chiar, cu atât mai mult, se face simțit în savoarea lui indescriptibilă atunci când o tonalitate a suferinței îl evidențiază, așa cum negrul evidențiază albul.

Bucuria sau Lumina Cuvântului e atotcuprinzătoare. Ea este starea de fond a ființei eliberate în cea mai intimă structură a sa, în care, prin această virtuală eliberare, s-au modificat înseși datele ontologice ale percepției spațio-temporale. Muzica are puterea de a ne transporta sufletul în imediat contact cu lucrurile și ființele. Aceasta se întâmplă prin puterea Cuvântului, care înlesnește, prin mișcarea Duhului, comuniunea instantanee, topind orice despărțitură a zidului spațio-temporal. Parcă nu e nevoie nici să ne întoarcem cu fața spre ceva, pentru a-l vedea. Forța de tracțiune a mușchilor, însăși întoarcerea cu fața, această acțiune premergătoare a organelor de simț pentru a intra în contact cu ceva sau cineva este depășită de viteza întâlnirii sufletelor. În universul căzut, o serie întreagă de operații instrumentale, de eforturi și mișcări pe coordonatele spațio-temporale condiționează și premerg chiar și cele mai simple percepții ale noastre. Ele dau naștere, în noi, oboselii. Înainte de a ne putea bucura de un rezultat spiritual, ne trezim că deja suntem obosiți, în trup. Dar acestea sunt, în cazul percepției artistice, suspendate ca prin miracol.

Odihna muzicii este ontologică, este indescriptibilă. Deși se referă la lumea nefericită de aici, muzica vorbește în limbajul ei, al cântului în orice moment sfâșietor și înălțător de frumos. Și fiindcă este atât de frumos, de dulce, cântul se întoarce ca refren. O dată ce se întoarce ca refren, chiar prin dorința auditoriului, el și arătând spre suferință deja nu mai e suferință, ci, deja, mișcare a totalității, chiar când acest cânt sună trist.

Mișcarea Cuvântului este mișcare totală, sferică, dinamic-circulară, atotcuprinzătoare. În muzică, tristețea este dată dimpreună cu o sumă de potențialuri ale fericirii care sunt acolo ca să sublinieze sensul acestei tristeți, menirea ei, direcția mișcării ei. Nu o lasă izolată într-o notă autistă, întucât chiar Bucuria este cea care pune în mișcare tristețea cea dulce din sânul muzicii, așa cum, în sens adânc, Învierea face posibilă crucea (prin faptul că îi dă acesteia sens), și nu invers.

La Mozart, despre operele lui, criticii au spus că acestea sunt adevărate simfonii gestual-vocale. Orchestra are un rol extraordinar de a crea parcă un fundal de aur, al bucuriei, al luminii transcendentale, pentru orice acțiune care se desfășoară. Ascultați prima arie din Nunta lui Figaro.

Aici, notele orchestrei seamănă cu un pas ritmat, săltat, cu o cadență grațioasă și imperturbabilă, al unui copil ce se joacă așa, sărind ușor ca și când ar merge. Pe această muzică orchestrală, când coborând, când urcând, parcă în aceeași notă de joacă inefabilă, urcă și coboară totodată vocile personajelor în conflict. Deși bucuria fondului orchestral și agitația acțiunii vocale sunt într-un contrast evident, totuși pașii orchestrei cu cei ai vocilor se întâlnesc uneori pe aceleași note și chiar pe aceleași secvențe ritmice, ca și când ar coincide – ironic, jovial, sărbătoresc? – toate, împreună. În aceste puncte de coincidență se relevă faptul că această lume care se agită și peste care calcă pașii unui copil fericit este o lume „străvăzută” de bucurie, adică reflectată în starea unei conștiințe „fericite”, nepătimitoare. Bucuria acestei conștiințe poate îmbrăca, cu infinite nuanțe de subtilitate, diferite forme estetice: de la ironie la sarcasm benevolent, la delicioasa autoironie, mergând până la clarvederea fericită a sensului suferinței și împlinirea năzuinței întoarcerii păcătoșilor. Muzica fiind în fiecare moment al ei o mișcare totală, legănată, circulară, în ea fiecare fragment e o hologramă: adică, parte ce reflectă întregul. De aceea, implicită sau explicită, bucuria (care este însăși totalizarea istoriei suferinței) este nelipsită din fiecare moment al muzicii, e perenă.

Carmen Caragiu (1965-2015)