luni, 1 iunie 2015

Despre suferință și bucurie, întru odihna muzicii

În marea poezie, ca și în marea muzică, bucuria nu e bucurie de ceva anume, ci e, mai întâi de toate, Lumina, Bucuria proprie cuvântului. Indiferent dacă ea cuvântă despre tristețe, sau despre bucurie, Marea Muzică își taie în orice clipă un făgaș fericit. Acest sâmbure al fericirii, care este însăși esența acestui fruct numit muzică și pe care îl gustăm cu papilele sufletului, dăinuie chiar și învăluit de suferință și chiar, cu atât mai mult, se face simțit în savoarea lui indescriptibilă atunci când o tonalitate a suferinței îl evidențiază, așa cum negrul evidențiază albul.
Bucuria sau Lumina Cuvântului e atotcuprinzătoare. Ea este starea de fond a ființei eliberate în cea mai intimă structură a sa, în care, prin această virtuală eliberare, s-au modificat înseși datele ontologice ale percepției spațio-temporale. Muzica are puterea de a ne transporta sufletul în imediat contact cu lucrurile și ființele. Aceasta se întâmplă prin puterea Cuvântului, care înlesnește, prin mișcarea Duhului, comuniunea instantanee, topind orice despărțitură a zidului spațio-temporal. Parcă nu e nevoie nici să ne întoarcem cu fața spre ceva, pentru a-l vedea. Forța de tracțiune a mușchilor, însăși întoarcerea cu fața, această acțiune premergătoare a organelor de simț pentru a intra în contact cu ceva sau cineva este depășită de viteza întâlnirii sufletelor. În universul căzut, o serie întreagă de operații instrumentale, de eforturi și mișcări pe coordonatele spațio-temporale condiționează și premerg chiar și cele mai simple percepții ale noastre. Ele dau naștere, în noi, oboselii. Înainte de a ne putea bucura de un rezultat spiritual, ne trezim că deja suntem obosiți, în trup. Dar acestea sunt, în cazul percepției artistice, suspendate ca prin miracol.
Odihna muzicii este ontologică, este indescriptibilă. Deși se referă la lumea nefericită de aici, muzica vorbește în limbajul ei, al cântului în orice moment sfâșietor și înălțător de frumos. Și fiindcă este atât de frumos, de dulce, cântul se întoarce ca refren. O dată ce se întoarce ca refren, chiar prin dorința auditoriului, el și arătând spre suferință deja nu mai e suferință, ci, deja, mișcare a totalității, chiar când acest cânt sună trist.
Mișcarea Cuvântului este mișcare totală, sferică, dinamic-circulară, atotcuprinzătoare. În muzică, tristețea este dată dimpreună cu o sumă de potențialuri ale fericirii care sunt acolo ca să sublinieze sensul acestei tristeți, menirea ei, direcția mișcării ei. Nu o lasă izolată într-o notă autistă, întucât chiar Bucuria este cea care pune în mișcare tristețea cea dulce din sânul muzicii, așa cum, în sens adânc, Învierea face posibilă crucea (prin faptul că îi dă acesteia sens), și nu invers.
La Mozart, despre operele lui, criticii au spus că acestea sunt adevărate simfonii gestual-vocale. Orchestra are un rol extraordinar de a crea parcă un fundal de aur, al bucuriei, al luminii transcendentale, pentru orice acțiune care se desfășoară. Ascultați prima arie din Nunta lui Figaro.
Aici, notele orchestrei seamănă cu un pas ritmat, săltat, cu o cadență grațioasă și imperturbabilă, al unui copil ce se joacă așa, sărind ușor ca și când ar merge. Pe această muzică orchestrală, când coborând, când urcând, parcă în aceeași notă de joacă inefabilă, urcă și coboară totodată vocile personajelor în conflict. Deși bucuria fondului orchestral și agitația acțiunii vocale sunt într-un contrast evident, totuși pașii orchestrei cu cei ai vocilor se întâlnesc uneori pe aceleași note și chiar pe aceleași secvențe ritmice, ca și când ar coincide – ironic, jovial, sărbătoresc? – toate, împreună. În aceste puncte de coincidență se relevă faptul că această lume care se agită și peste care calcă pașii unui copil fericit este o lume „străvăzută” de bucurie, adică reflectată în starea unei conștiințe „fericite”, nepătimitoare. Bucuria acestei conștiințe poate îmbrăca, cu infinite nuanțe de subtilitate, diferite forme estetice: de la ironie la sarcasm benevolent, la delicioasa autoironie, mergând până la clarvederea fericită a sensului suferinței și împlinirea năzuinței întoarcerii păcătoșilor. Muzica fiind în fiecare moment al ei o mișcare totală, legănată, circulară, în ea fiecare fragment e o hologramă: adică, parte ce reflectă întregul. De aceea, implicită sau explicită, bucuria (care este însăși totalizarea istoriei suferinței) este nelipsită din fiecare moment al muzicii, e perenă.

Carmen Caragiu (1965-2015)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu