Frumusețea este sinteza acțiunii. Vă spune ceva
această reflecție? Ea are un sens foarte adânc. În veșnicie, acțiunea
sufletească și în general starea noastră sufletească lasă tot atâta urmă în
planul fizic cât lasă pensula unui pictor genial pe o pânză. Sufletul e ca un
artist lăuntric. Opera lui e chipul nostru integral. Frumusețea ca operă a
sufletului nu e ca un lucru „căutat” și „muncit”, căci asemeni fluidului pur ea
curge în afară, se revarsă năvalnic și este plină de substanță, căci exprimă o
esență. În veșnicie, frumusețea, chiar și prin existența ei fizică, este,
așadar, substanțială, fiind o calitate ce nu poate avea nimic înșelător și
artificial în ea. Induce acea dulceață plină de complexitate și profunzime pe
care o primim în suflet când ascultăm muzică simfonică, muzică „grea”. În
muzică, frumusețea, strălucirea, lumina, umbra sunt efecte ale acțiunii.
„Muzica ne învață să mergem”...! Înapoia oricărui efect exterior se află viața
sufletului.
Așa cum există muzică „grea”, există și o plăcere „grea”,
care fiind omnilocalizată, este de fapt o fericire, „grea”, adică densă, plină,
substanțială.
Trupul căzut, însă, este plin de plăceri „ușoare”, dar
mai ales de neplăceri și de dureri.
Localizarea plăcerii în organe este o anomalie atunci
când organul în sine preia acest SCEPTRU al puterii care este plăcerea și își
proclamă, într-un fel, autonomia. Plăcerea tinde să se reducă la stadiul strict
fizic și local al senzației. Imaginația aprinsă și sentimentalismul sunt ca
două aripi prea slabe pentru a-și putea lua zborul, către lumea dezmărginită a
trăirii, acea lume tangentă cu veșnicia.
Absoluta izolare și localizare a senzației, altfel
spus, AUTISMUL senzației caracterizează trăirea corpului căzut. Senzația ruptă
de întregul trăirii nu mai comunică nici cu imaginația, nici cu gândirea, nici
cu rațiunea, nici cu sufletul. Devine o realitate imanentă. În acest punct de
maximă nivelare afectivă, devine evident faptul că senzația s-a transformat în
instrument de subjugare. N-are nici un alt sens decât acela de a ne condiționa
să acționăm sub constrângere, alternativa ei fiind durerea imediată. Suntem
ROBI, asemeni unui animal supus unui sistem draconic de dresaj.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu