Sensul Crucii

Crucea are două înțelesuri opuse. Poate fi blestem, sau poate fi Viață. Poate fi Pomul Morții, sau poate fi Pomul Vieții.

În primul caz, crucea este reprezentarea întretăierii ca un conflict sau război între elemente, care tind să se anihileze unul pe celălalt. O linie o taie pe cealaltă. Atunci când pe cruce se așază omul Hristos, aceste elemente din părți în conflict devin mădulare unite într-o singură viață. Războiul părților încetează, și totul revine la unitatea organică a Întregului.

Crucea este totalitatea direcțiilor existenței. Asumând în sine existența divizată, Hristos o irigă cu sângele Său și cu voința Sa iubitoare, și trage tot ce există la Sine ca pe un mădular viu al Său. Hristos este Viața Întregului, al cărui fond este comuniunea și iubirea.

Altoit pe rana cosmică a Crucii, Hristos face din aceasta Pom al Vieții. Există și o cruce fără Hristos, o realitate a antagonismului și a divizării. Să nu uităm că Hristos a purtat Crucea pe Golgota, a dus pe umeri povara unui război cosmic. Întins pe cruce, el a restaurat-o pe aceasta, readucând-o la unitatea trupului cosmic al divinității. A fost acesta actul suprem al restaurării frumuseții, prin iubire.

Crucea mai semnifică și lemnul, lemnul în sine, dar lemnul care a înviat prin același Hristos, Ființă a Jertfei.

Hristos a fost modelul suprem care ne-a arătat cum se poate trăi fără ucidere, în afara luptei pentru existență. Aceasta este o învățătură mai degrabă mistică, decât morală, pentru că viața de după cădere este întemeiată chiar pe lupta pentru existență, și aceasta, începând chiar cu existența celulelor, cu bătălia pentru imunitate, care presupune o continuă  apărare și pregătire de război. Existența căzută este chiar această „stare de necesitate”.

Or crucea anunță contrariul ei, adică o Viață întemeiată pe sacrificiu și pe Iubire. Automatismele iraționale ale căderii vor respinge această eventualitate ca pe o nebunie, ca pe o dereglare gravă a instinctului de conservare.

Hristos, însă, referindu-se la Viața Veșnică, a spus că rădăcina morții înseși este egoismul și că „cine vrea să-și păstreze viața o va pierde”. „A-și păstra viața”, în acest context, înseamnă a se închide cu baricade împotriva semenului, a refuza crucea deschiderii iubitoare prin porțile unei jertfe mai mari sau mai mici. Sensul crucii este ridicarea firii la măsura chipului dumnezeiesc pecetluit pe ea.

Carmen Caragiu (1965-2015)