Matematica este una din „hainele de piele” de care se vorbește în comentariile
creștine. Universul căderii este un univers construit matematic, pe care îl
reflectă logica formală. Un cosmos care există sub lege, nu sub har: iată
singura lume în care muritorii își duc viața, o lume supusă, indiferent de
spațiu și timp, unei legi, unei ecuații inflexibile, care nu cunoaște variația
vie a harului. Această lume moartă, care are legea în loc de chip, formează
obiectul științei. Tendința de matematizare a științei este adecvată esenței
matematice a existenței cantitativizate. Calitatea e multiplă, cantitatea e
mereu una. Pluralismul ontologic ține de calitate și de universul personal, pe
când unitarismul ontologic ține de contragerea cantitativă a multiplului în unitatea
impersonală a legii. Spațiul devine unul, iar acest „unul” nu corespunde
„nimănui”, decât legii. Legea este în esență matematică, iar matematica este
abstracția vieții.
Lumea înviată cunoaște, însă, un proces intim de
de-matematizare a structurii ei profunde materiale. Variația inedită ia locul
legii.
Indeterminare, impredictibilitate, imprevizibilitate, creativitate, libertate: iată
trăsăturile noului chip al existenței, pe care nici o logică formală și unitară
nu o mai poate cuprinde.
Nu-i întâmplător
faptul că pentru majoritatea oamenilor matematica e greoaie și nesuferită.
Copiii își „muncesc” creierul ca să o
învețe. Matematica nu ține nici de esența, nici de necesitatea eternă a
existenței, ea reflectă doar accidentul căderii, constrângerea legii.
Din contra, arta
redă sufletului libertatea și materiei creativitatea, prin de-matematizarea
trăirii umane.
Că animalele nu
știu și nu pot învăța matematică, nu-i un semn că sunt proaste, ci mai degrabă
avem aici de-a face cu natura de „copil
paradisiac” care se ascunde în fiecare necuvântător, „ignorant” în chip
fericit, ignorant în ale răului și profund intuitiv în privința binelui. De
pildă, necuvântătorul, animal, plantă, chiar și orice lucru existent este
profund receptiv la semnalele muzicii armonioase, spirituale. În sufletul
acestora, există pururi un colțișor de rai intact, în care nu a pătruns chipul
morții. Abstracția goală de viață, gândirea interesată, calculată matematic nu
contaminează viața animalelor. Sufletul lor nepoluat, ca o pădure virgină încărcată
încă de oxigenul vieții veșnice, este o mare binefacere pentru omul care ia
cunoștință de el.
Despre hainele încifrării matematice a existenței,
despre enigma matematică a căderii materiei, vom încerca o descifrare în
comunicarea următoare.
Materia eshatologică nu mai poate fi descrisă prin
tabloul chimic al elementelor, fie el și cu căsuțe goale, cum era tabloul lui
Mendeleev. Fier, argint, cupru, zinc, etc. – acestea erau varietăți materiale
în cadrul unitarismului legii, cel ce impunea existența claselor cantitative,
cu un număr restrâns și uniform de caracteristici și posibilități combinatorii.
O lege impersonală dicta existența elementului și a structurii. Un fapt
miraculos care rămânea de constatat, ca atare, era trecerea de la fizică la
chimie, de la chimie la biologie, de la anorganic la organic: acest elan integrator-ascensional al materiei către
structuri ale întregului diferite de caracteristicile părții izolate.
În chimie, mai ales, experiențele promiteau surprize
și elemente palpitante, pentru că dincolo de constrângerea de fier a legii se
întrevedea disponibilitatea de a se căuta și a se uni, atrase de un elan
antientropic. Experiența punea în evidență legea irezistibilă a combinației și
sensul ei abia întrevăzut, care era Forța Vieții: de la structura simplă la cea
complexă, cu o sugestie de progresie infinită și indefinită... În acest sens,
chimia rămâne, totuși, o știință deschisă spre viață.
Cum spuneam, tabelul
lui Mendeleev e insuficient și chiar cu totul nepotrivit pentru a descrie
materia eshatologică.
Acolo unde Viața nu se mai bizuie pe necesitate
materială, ci pe Har și pe puterea sufletului, în acea formă de existență
relațiile de determinare logică, de tip matematic, ce odinioară stăteau la baza
materiei și a vieții, ele încetează. Unde nu mai există necesitate
deterministă, survine explozia creatoare. Asistăm, în universul eshatologic, la
explozia lumii calității. Aici, e ca și când atributul devine substantiv.
Calitatea e ea însăși substanță, nu un accident al acesteia! Amprentată de
suflet, materia reține în structura ei intimă și individuală vibrația
unicității, prin care a depășit legea impersonală. Lumea calității impregnează
materia până în străfunduri. Ca într-un material artistic, aici dormitează „Galateea”,
viața expresiei spirituale și personale, totodată.
În lumea căzută, calitatea este subordonată
cantității, așa cum atributul sau detaliul sunt înghițite de tipul abstract la
care se raliază. Un măgăruș verde este „măgarul”, măgarul este animal, animalul
este o formă de viață biologică, biologia, la rândul ei, este chimie, iar
chimia se reduce la fizică. Această ascensiune teoretică în sens abstract, de
la viață la scheletul vieții, de la forma individuală la categoria generală și
goală, este contracarată, în viața eshatologică, de o mișcare în sens opus,
prin care tot universul converge spre viața unui detaliu.
Astfel încât, măgărușul cel verde, unic și prin
culoarea lui, este atât de unic încât poate fi numit, în chip poetic, și „verdele
cel măgăruș”, într-atât de mult individualul transcende tipul! De fapt, aceasta
este și o taină majoră a artei. Taina detaliului, care este „micuțul cel mare”...
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu