Dragii
mei,
Fără
o minimă exersare a intuiției transcendentale greu este drumul sufletului după
moarte. De imens ajutor îi este sufletului dezvoltarea facultăților superioare
ale intuiției. Contactul aici, pe pământ, cu marile opere de artă, cu creațiile
artistice ce s-au născut din inspirație dumnezeiască și nașterea pasiunii
pentru ele ne vor ajuta enorm dincolo. De ce? Pentru că marea artă, în genere,
propune contemplației noastre rezonanța divină între interior și exterior,
între spațiu și suflet, și astfel – măcar pentru moment – suspendă în noi
automatismele situării în spațiu și timp. Deși aceste automatisme ale cărnii
sunt o adevărată povară pentru suflet, corpul pătimaș s-a deprins cu ele și ele
ne urmează ca o umbră, și în moarte, astfel încât dacă nu avem nici cea mai
mică idee – sau, măcar, o impresie plăcută – despre ce poate fi și o altă lume
decât cea pe care o cunoaștem, caracterizată prin cu totul alte legi și mișcări
decât cele pe care le știm, atunci, după moarte ființa nu va face nici un salt
calitativ propriu-zis, ea doar se va muta și va rătăci într-un alt spațiu
„mort”, cu care – prin automatismele funeste ale patimii – se simte solidară
fizic și psihic.
De
aceea, pe bună dreptate Wolfgang Amadeus
a zis că muzica ne va ajuta să trecem prin întunecoasa vale a morții. Spiritul
luminos al muzicii e cel mai bun înger însoțitor al sufletului pe calea
eliberării lui. Fericită lumină a muzicii, când ochii se deschid în afară, ca și
înăuntru, văzând una și aceeași frumusețe, când, pentru a ne trăi bucuria, nu
va mai trebui să ne smulgem ochii din priveliștea străină, de la care sufletul
își întoarce fața! Crearea divinei rezonanțe cu exteriorul e una din tainele
artei cu semnificație înalt spirituală. Ea aduce cu sine o adiere din
universala schimbare la față a lumii, când „Unul” va fi în tot și toate!
Această supremă stare de fericire semnifică triumful absolut al Iubirii, urmare
a faptului că toate cele de sus s-au întors spre toate cele de jos, iar omul a
cuprins în sfera iubirii lui „sufletul lumii”, însăși viața obiectului. Aici,
în acest cel mai de jos punct, se închide și se desăvârșește cercul comuniunii
și iubirii transcendentale, împlinindu-se legea intimă a Trupului lui Hristos,
care impune ca nimic – nici cel mai mărunt element, mai cu seamă el – să nu
rămână nemiluit, în afara Iubirii atotcuprinzătoare.
Dar
cu greu îi vine ființei absorbite în patimi să se rupă din lanțurile
automatismelor. Aproape că ne vine mai ușor să murim decât să înviem.
Obișnuința a devenit o parte din ființă, parcă organic sudată de ea, iar a
renunța la acest mădular stricat implică eforturi serioase.
Făclia
rugăciunii și lumina cunoașterii transcendentale ne vor ușura mult pașii pe
drumul eliberării din sclavia păcatului. Fără abolirea vechilor automatisme –
și unul dintre cele mai cumplite este cel al legăturii pătimașe dintre corp și
materie – nu se poate vorbi de fericirea mântuirii, nici de o frumusețe „de pe
alt tărâm”. Monolitismul materiei moarte, ca un bloc de piatră surd la
cerințele sufletului, rămâne în afară o expresie a dispariției vieții
calitative, o viață avându-și centrul în suflet. Față de complexitatea și
culoarea afectivă infinită a vieții sufletești, care se bucură de libertate
creatoare în adevăratul sens al cuvântului, instinctul trupesc duce o viață
extrem de simplificată, de elementară în sens reductiv, de la complex la
simplu, fiind, pe deasupra, o reacție impusă de o stare de robie. Fondul
instinctului este starea de robie, iar satisfacerea lui seamănă cu nevoia de a
consuma droguri pe care o resimte un om bolnav și nefericit. După această
iluzorie liniștire, starea de fond se agravează.
Spre
deosebire de acela al vieții instinctuale, fondul trăirii sufletești este mereu
pozitiv, iar creativitatea este stimulată de această stare de fericire
constantă și cu multiple valențe, a cărei tendință este eterna autodepășire
calitativă. „Dacă din plin se ia plinul, rămâne totuși
plinul”. Valorificată de suflet, prin pârghiile tainice ale virtuților, orice
stare de insuficiență pe care ființa o resimte devine prilej de cultivare a
bogăției interioare, smerenia și răbdarea fiind acele goliri necesare înainte
ca paharul sufletului să se umple din nou, cu darurile dumnezeiești acum parcă
mai abundente decât oricând.
Și muzica este un astfel de dar.
Iubindu-l și invocându-l pe Amadeus – sau pe alții ca el – ca înger călăuzitor,
după moarte vom fi purtați cu poștalionul ceresc (ce altceva, decât...obiectul
„înviat”?...), în sunetele colorate ale serenadelor sale, pe căi fericite de
poveste. Lumina schimbării depline și universale emană din obiect. El este
punctul de sfârșit și punctul de început al Învierii depline. Dacă obiectul
rămâne (în virtutea ignoranței noastre) „mort”, nu se poate vorbi nicidecum de
lumină deplină, de acea lumină mai presus de lumină căutată de Feți-Frumoși în
povești.
Saltul calitativ, existența
transcendentală în adevăratul și prea-plinul sens al cuvântului se confirmă –
cum am spus – prin împreuna-mișcare fericită a subiectului cu obiectul, prin
universala participare la Trupul lui Hristos.
Ori, majoritatea sufletelor după
moarte rămân, din nefericire, la stadiul de „spirite” (înfricoșător cuvânt),
cuvânt care sugerează o anumită chiar terifiantă singurătate, ceva ca o
înstrăinare, sau o rătăcire într-un spațiu pustiu și străin. Acest spațiu
străin este cel al obiectului „mort”.
Ruperea legăturii dintre suflet
și spațiu este intens resimțită după moarte, când moartea spațiului apare la
dimensiunile ei cumplite și tragice, când tot machiajul artificial al
civilizației se șterge de pe fața
cadaverică a obiectului, rămas gol și vid și mut înaintea ochilor
stupefiați ai spiritului. Prin urmare, tendința acestui spirit, rătăcitor
printre ghețarii singurătății universale, este refacerea legăturilor cu
pământul, cu locurile amintirii, cu viața, populată de oameni și de patimi.
Neavând în el putere creatoare,
necunoscând ce-i aceea imagine fericită a creativității, înțeleasă ca
împreună-lucrare a subiectului cu obiectul, nepătruns nici de milă, nici de
iubire (și se spune că obiectul este foarte sensibil la mila noastră față de
el), un astfel de suflet învârtoșat în păcate poartă în el întunericul.
Rugăciunile celorlalți îl mai pot ajuta. Prin aceste chemări insistente, îngerii
buni vin în ajutorul acestei ființe căzute pentru a o atrage pe căile inițierii
spirituale. Dar, până la urmă, depinde tot de voința sufletului însuși (câtă
mai e, sau mai poate fi) dacă el va urma sau nu calea fericită. În unele
cazuri, automatismele de o viață sunt mai puternice decât chemarea Libertății.
Carmen Caragiu (1965-2015), 31
Decembrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu