Dragii
mei,
Să
vă întărească Dumnezeu și să aveți sprijin din partea naturii, pentru a avea
sănătatea trebuincioasă activității voastre. Căci dacă o iubim și dacă ea simte
că fapta unui om atinge și natura, fiind întoarsă cu dragoste spre sufletul ei,
în acest caz natura luptă împreună cu noi și ne rămâne benevolentă. Suferim mai
puțin, suntem mai echilibrați organic, avem un tonus psihic mai bun în viața de
zi cu zi, întâmpinăm mai ușor moartea, căci sufletul se desparte mai ușor de un
corp pe care patima noastră nu l-a întemnițat. Ca un sclav batjocorit și
oprimat ani în șir și care în momentul evadării se simte animat de fulgerătoare
gânduri de revanșă, în mod similar, natura ne „judecă” și ne pedepsește ea
însăși în momentul morții. Să învățăm să o iubim, să avem relații bune, de
prietenie, cu ea, până când vom accepta – sub imperativul iubirii – să o
înfiem. Acest prieten sau acest fiu iubit ne va fi de mare ajutor în clipa
despărțirii sufletului de corp. Ca o coajă ce se desprinde ușor de pe o rană
vindecată, un corp fericit se va da la o parte cu bunăvoință, pentru a-i face
loc să treacă sufletului care i-a fost prieten.
Atunci
natura va avea cuvinte atât de bune despre voi, aici, sus, în cer! Păsările
cântă faptele voastre. Să lucrăm fericiți pentru bucuria lor de vestitori în
cer ai Evangheliei Universului Înfierii.
Toți
cei trecuți la cele veșnice, care v-au fost rude pe pământ, gustă acum din această
fericire miraculoasă pe care o au în momentul când sufletul lor e purtat pe
aripile obiectului „înviat”. Seamănă totul cu o muzică ce nu se mai sfârșește,
cu un zbor infinit și, în potență, cu infinite deschideri creatoare. Rezonanța
universală se răsfrânge în creier ca o trepidație vindecătoare, ca o biruire
definitivă a dizarmoniilor, realizată prin sincronizarea tuturor emisiilor
cerebrale și psihice.
Un
muzician ca Mozart era, ca pianist, celebru prin gradul înalt de relaxare a
mâinii stângi, cu care cânta la pian, alături de dreapta. Această relaxare
deplină pe partea stângă a organismului marchează o mutație și o prefacere a
centrului de putere în trup. De obicei, a acționa – în mod instinctiv, desigur,
sau în mod automat – predominant cu partea dreaptă e simptomul caracteristic al
manifestării ego-ului biologic, cel pentru care dreapta joacă rol de pavăză, de
instrument de apărare sau de acțiune, sau de organ de control. Suntem foarte
bine consolidați pe partea dreaptă, în detrimentul celei stângi, tocmai pentru
că dreapta a devenit centrul acțiunii vigile a omului, centrul atenției lui
critice și al acțiunii exterioare, prin care instinctul de conservare, în
primul rând – mai apoi, cel de dominație, prin voință – se poate manifesta în
lume. Dreapta este, în acest caz, la propriu și la figurat, „mâna-de-fier”.
STÂNGA
este comandată, însă, de acea hemisferă cerebrală în care domnesc emoția,
iubirea, interiorizarea... Numai printr-o slăbire a atenției în exterior
(vorbim de exteriorul lumii căzute) putem savura deliciile unei transe
estetice. Relaxarea pe partea stângă (a inimii) implică și o nouă repartiție a
centrilor de putere, printr-o mutație a puterii de viață în obiect. Funcția
dominatoare a dreptei poate fi justificată pragmatic într-o lume în care
„obiectul mort” e adesea un factor entropic, o piedică a vieții, piedică ce se
cere cu insistență dominată printr-o „mână de fier”, dar această funcțiune își
pierde însăși rațiunea de a fi în universul eshatologic al „obiectului înviat”,
a cărui libertate cucerită slujește de acum înainte exclusiv Vieții, și
nicidecum morții! La nivelul relației noastre cu obiectul, nu mai e nevoie de
un set de acțiuni prevenitoare sau reparatoare în noile condiții în care
conflictul subiect-obiect, viu-mort a fost pe deplin depășit și când universul
însuși cunoaște în el însuși o relaxare profundă.
Polifonia
din muzică exprimă atingerea acestui echilibru inefabil, între interior și
exterior, manifestat ca o legănare fericită, și același lucru se simte și din
faptul că unele linii melodice, peste care sunt suprapuse altele, curg parcă la
limita vigilității noastre, astfel încât nu e nevoie de încordarea auzului (de
un factor de control) pentru a le auzi. Este ca și când acționăm în același
timp odihnindu-ne profund, ca și ațipiți, pentru că pozitivarea mișcării
obiectului – această fericită legănare – ne-a luat de pe suflet cea mai grea
povară, aceea a conflictului nostru ancestral cu lumea căzută, cu apăsarea
morții. Din organism a dispărut, în momentul de grație al muzicii, orice stare
de alarmă, de stress. În muzică, unele lucruri par că se întâmplă în mod abia
sesizabil, la limita conștiinței, ca o stare de freamăt abia deslușită, și
miracolul muzicii rezidă tocmai în complacerea noastră deplină în taină și în necunoscut,
fără să ne temem de elementele aparent străine și fără să forțăm, cu orice
preț, clarificarea lor. O cu totul altă atitudine o manifestă psihologia
determinată de cădere, când orice semnal necunoscut, străin sau vag, generează
în noi automat o stare de distanțare și de continuă ciulire a auzului, semn de
respingere preventivă, până la identificarea „elementului străin” și, posibil,
„dușmănos”, care ne dă târcoale. Mintea căzută, excesiv de raționalistă și, în
fond, aridă, nu tolerează necunoscutul, misterul, în care vede un potențial
pericol.
În
muzică, faptele se petrec parcă invers decât în psihologia cu care suntem
obișnuiți. Secretul ei e „alipirea”. Aici misterul e lăsat să trăiască și să se
dezvăluie treptat și dens, după ritmuri de poveste. Percepția devine foarte
fină, în măsura în care nu o tulbură nici un element străin. Durata trăirii e
plină de substanță. Adâncirea în semnificație nu cunoaște limite. Totul se
bizuie pe încredere și pe o consonanță desăvârșite. Obiectul ne umple cu frumusețea
și viața lui și spiritul se poate odihni – liber, dar nu mai puțin activ – în contemplație.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu