E. T. A. Hoffmann – o natură princiară

Ernest Theodor Amadeus Hoffmann: Dumnezeu i-a dăruit o natură princiară. Un chip extraordinar de expresiv, al cărui relief mișcător este puternic înrădăcinat în geneza sa lăuntrică. Forțele lăuntrice cele mai variate, dispozițiile sufletești cele mai neașteptate, mișcate pe paleta unor surprinzătoare nuanțe (trecând de la tonurile delicat sau ardent-mistice la comedia tragică și la aparența de caraghioslâc a inocenței), aceste trăiri născute din uimitoare îmbinări de acorduri și disonanțe sufletești, toate acestea ca niște raze vii și penetrante s-au concentrat într-un singur focar! Acest focar sunt ochii de neuitat ai lui Amadeus Hoffmann. Din ei scapără o muzică de acorduri și de disonanțe, la a cărei origine sunt limbile de foc ale Duhului. Hoffmann a avut și are, mai ales acum, un dar mare și unic: acela de a face ca personaje de poveste să sară în realitate. Personajele lui sunt de-a dreptul vii. Ele circulă în lumea poveștilor înviate, dar pot veni și pe pământ. Se spune – și nu e doar o legendă – că pe pământ vorbea la propriu cu jucăriile din vitrina lui, dar, la fel de bine, putea conversa și cu necuvântătoarele.

Ironia, deriziunea, persiflarea la adresa automatismelor căderii nu sunt decât niște cute de expresivitate care vin să accentueze, o dată în plus, frumusețea complexă a acestui suflet plin de bunătate, de noblețe și de inteligență. Ironia, reflex al inteligenței iubitoare, exprimă la Hoffmann o distanțare, dar o distanțare pe care o subîntinde zâmbetul, nu aversiunea. Sufletul lui, chiar când judecă, nu e încărcat niciodată de ură, nu mușcă! Dimpotrivă, zâmbește, dar fără să fie complice, ci distanțându-se de ceea ce-i rău fără să lase să pătrundă răul în sufletul lui. De aceea, „lumina de fond”, ca un fundal de aur pe care se desfășoară poveștile lui subzistă în orice condiție. Este FONDUL LUMINOS al unui suflet mântuit.

Poveștile „vii” scrise de Hoffmann sunt destinate deopotrivă copiilor și oamenilor mari. „Ulciorul de aur” exprimă nostalgia unei lumi („Edenia”, în original, dar tradusă în română greșit „Atlantida”) în care duhurile elementelor se manifestă în forma lor umanizată. Există împărății secrete și există prinți ai acestor duhuri. În condițiile căderii, adesea mai aproape de „cer” se găsesc necuvântătoarele decât oamenii. „Animalizarea” la Hoffmann exprimă un paradox: situația când omul se află mai „jos”, din punct de vedere spiritual, decât necuvântătorul. Astfel, „salamandra” cerească (simbol al îngerului, în Biblie, și al înțelepciunii cerești, aflată în strânsă legătură cu simbolul păsării) a căzut pradă unei ispite: a ispitit o floare, drept urmare duhul florii, ce stătea închis în potirul sfânt al castității, și-a luat zborul. Când și-a luat „zborul”, spune Hoffmann, el a fost invadat de „uitare”. Orice iubire născută din ispită se pierde în văzduhul nestatorniciei.

Salamandra cerească, acest înger al naturii, s-a văzut aruncată pe pământ și închisă într-un corp de om. „Omul” exprimă aici suficiența, viața impermeabilă la vechile și mai noile taine ale pământului și ale cerului. Blestemul căderii apasă „greu”. Serpentina e simbolul iubirii universale, al duhului curat al naturii care tinde din răsputeri să se elibereze, atunci când va intra în comuniune reală cu o ființă umană superioară. Geniul lui Hoffmann a intuit perfect forma oricărei realități transcendentale, care este natura umanizată. „Omul” nu se referă la specia om. „Omul” este mai întâi de toate Logosul, Chipul lui Hristos aflat în tot și toate. În acest sens, „umanul” este identic cu euharistia, înțeleasă ca numitor comun al existenței și, pe baza acestuia, ca o posibilitate de împărtășire universală a tuturor din toate.

Hoffmann vede în iubirea dintre om și natură regăsirea Iubitului cu Iubita, modalitatea cea mai pură de a iubi, atunci când iubirea și dăruirea devin una. Ardoarea și durerea ce sfâșie sufletul lui Anselmus compun starea de spirit a marii muzici.

Pe când trăia, Hoffmann – el însuși muzician – a cunoscut multe din taina „sufletului lumii”. Chiar s-a referit la acest „suflet al lumii” în reflecțiile sale, atât de neobișnuite.

„Spărgătorul de nuci” e una dintre cele mai stranii și dulci (dar cât de dureroase!) povești care vor fi fost scrise de mâna unui pământean. E plină de simboluri și de vii interferențe între fantastic și real, între lumea înviată și cea „moartă”.

„Chipul lui Beethoven m-a urmărit când am scris Spărgătorul de nuci”, avea să spună, spre sfârșitul vieții, autorul minunatei povești fantastice; totodată, cât de realiste!

De ce spărgător, de nuci? În primul rând pentru că a devenit o unealtă. Căderea face din ființe „unelte”. Un spărgător de nuci cu chip straniu: acel chip căruia căderea i-a răpit frumusețea originară, un chip pe care îl iluminează, însă, din lăuntru, frumusețea incredibilă a sufletului. Chip de bărbat și copil, deopotrivă.

Spărgător de nuci, fiindcă Hoffmann credea în vegetarianism, în non-violență.

Spărgător de nuci, pentru a-i hrăni pe alții, ca o slujire nevăzută și neprețuită, acest gest de dăruire „acoperit” de natura de unealtă a Spărgătorului de nuci, „Prinț” cu fața împietrită sub blestemul căderii, pe care el îl poartă fără vină.

Lupta cu Regele Șoarecilor este lupta cu duhurile necurate, purtată de o inimă de „copil-bărbat”.

La Hoffmann, jucării și oameni, elemente și îngeri au aceeași putere de viață și se împărtășesc din aceeași dumnezeiască resursă de a face binele.

„Învierea” păpușii, în final, exprimă trecerea în povestea cea vie a eternității.

Împărăția cu case de hrană dulce, prin care o poartă pe Maria Spărgătorul de Nuci, exprimă ideea că în împărăția veșnică dulceața ține de ființa oricărui lucru, potențată de har.

Carmen Caragiu (1965-2015)