sâmbătă, 27 iunie 2015

Pomul cunoștinței, sau despre natura covârșitoare a sensului și fericirii

Multe tulburări se abat asupra omului și cu greu își găsește lăcaș liniștea în sufletul lui. Păcatele moștenite și în general înclinația firii spre păcat sunt, încă de la nașterea fiecăruia, asemenea unor guri lacome ce vor să se înfrupte din mărul oprit, din experiența directă a răului. Îi auzim pe unii plângându-se că „nu și-au trăit încă tinerețea”, deși ei sunt acum la o vârstă înaintată. Să știm că cel ce plânge, visător, în noi este păcatul, un fals eu, nu acela adevărat, atunci când simțim în noi un regret după (în realitate) „răul” pe care nu l-am experimentat. Mai bine să spunem: „Ne-a ferit Dumnezeu!” De-ar fi lucrurile atât de simple, încât să ne putem liniști, în toiul furtunii, doar cu acest gând și îndemn! Dar, de regulă, lucrurile sunt ceva mai complicate și mai greu de urnit decât ne putem imagina.
Iată. În artă, orice imagine ține închise în ea infinite subînțelesuri, infinite căi tainice, și este alcătuită din umbre și lumini. În muzică, se întâmplă la fel. Profunzimea sunetului este alcătuită din adâncime și o profundă ambiguitate, cu infinite intrări și infinite ieșiri. Între aceste uși care se închid și se deschid, se iscă puternici curenți de aer, acel aer înalt și tare al sensului transcendental. Înainte ca răul să fi devenit o realitate faptică și înainte ca el să fi schimbat cu totul fața realității, desfigurând-o, a existat – se spune – un Pom al cunoștinței binelui și răului. Ce a fost și ce este, de fapt, acest „pom”? Va mai exista el?
Cu siguranță, da. Acest „Pom” este, de fapt, Pomul cunoștinței „lumilor posibile”. El este un Pom cu povești, asemeni unui brad imens de Crăciun plin de globuri și daruri colorate! Toate lumile iluzorii ale „răului” – pe atunci existent doar în varianta lui „de poveste” – foșneau printre frunzele copacului fermecat, ademenind privitorul cu mii de intrări pe uși necunoscute, invitându-l la călătorii. Prima călătorie în lumea „cunoștinței” i-a fost îngăduită de Dumnezeu omului ca un fel de scenariu inițiatic pentru suflet, tocmai pentru a-l feri de ispită! Este de necontestat prezența pomului cunoștinței lângă om, recunoscută și îngăduită de Creator, desigur, nu fără un scop anume. Istoria căderii (amintiri din viitor), încă neîncepută, încă netrăită, încă inexistentă, era totuși prezentă acolo, ca o poveste închisă între două coperți, în acest (simbolic, numit) „pom” în care se reflectă însăși posibilitatea omului de a alege liber! Libertatea alegerii este DARUL lui Dumnezeu făcut omului. Omului îi era permis, așadar, să citească în această „carte” a libertății sale. El putea vedea dinainte, în filele ei, cele ce se pot întâmpla. Făcea, de pe atunci, cunoștință cu străzile, orașele, războaiele, dramele și năzuințele virtuale, publice sau intime, care traversează sau pot marca decisiv o istorie, cu devenirea ei tragică și măreață totodată. Dar, așa cum un cititor al celor mai rele întâmplări este pus la adăpost, în virtutea poziției lui de cititor, de efectele nefaste ale evenimentelor citite, tot astfel „participantul” la povestea istoriei nu putea fi „atins” de răul istoriei. Experiența lui ar fi putut să rămână curată și nepătimitoare, rezistând ispitei șarpelui și împlinind, în cele din urmă, regula de aur a inițierii, adică tocmai scopul pentru care Dumnezeu a îngăduit prezența, în mijlocul grădinii edenice, a acestui pom magic. Cum am spus, aici, cuprins în viața de poveste a arborelui paradisiac, răul nu devenise încă ceva real, el era doar o realitate virtuală, o realitate care se poate întoarce ca paginile unei cărți cu povești, fără ca monstrul din poveste să-și devoreze cititorul (deși, se știe, orice balaur este „urmărit” îndeaproape – de la doi pași – de orice cititor cu sufletul la gură).
(Avem, în acest sens, exemplul miraculos al lui Mozart, înzestrat cu toată experiența pământului de mic copil, chiar înainte de a „gusta” din ea. Și e de crezut că în el s-a împlinit inițierea duhovnicească, în loc de a cădea sclav experienței. A avut toată cunoașterea posibilului, printr-o trăire vizionară cu sufletul, fără a „mușca” din „mărul” întregii experiențe).
Încă de la începutul lumii, orice ACT de CUNOAȘTERE este total și vizionar, înglobând în sine realul și posibilul, actualul și virtualul. Fiind total, el este din punct de vedere formal ambiguu ambivalent sau multivalent. Îi corespunde, în planul expresiei obiective, o imagine la fel de misterioasă prin ambivalența ei. Într-o poveste, de pildă, întâlnim situația următoare: o cameră cu două uși. Una trebuie să rămână închisă, cere povestea. Cealaltă dă într-o grădină minunată, plină de muzici și de lumini. Una din aceste uși, însă, pare înțepenită și pe măsură ce ne apropiem de ea, se face întuneric și aerul devine parcă mai rece și mai umed, cu un iz cam tăios...
Aceeași poveste există, în fond, și în Biblie, unde se face referire la „mărul interzis”. Camera cu două uși este Pomul biblic al cunoștinței binelui și răului. Una din uși este deschisă experienței directe a binelui, cealaltă rămânând, însă, închisă experimentării răului și permițând, în schimb, printr-o operație inițiatică, doar cunoașterea virtuală a răului. Din interiorul binelui, rămânând ferm ancorați în esența lui, putem avea cunoașterea nepătimitoare a răului. Putem simți ce-i aceea patimă, putem avea chiar o vagă intuiție a ceea ce înseamnă tulburare a simțurilor, DAR – și, aici, să fim atenți – această inedită simțire (de fapt, fiind vorba de pervertirea modului de a simți), o dată ce ajunge la cunoștința noastră, satisface în primul rând funcția cunoașterii duhovnicești, există, deci, pentru a fi covârșită asemeni întunericului de lumină. Natura binelui rezultă cu atât mai puternic și mai stabilă în semnificația ei tocmai din acest fabulos joc de lumini  și umbre. Astfel, cunoașterea intuitivă a răului slujește la întărirea credinței în bine.
La nivel cognitiv și afectiv, binele se definește (și) ca o mișcare de COVÂRȘIRE a răului, având tocmai de aceea – aprioric – un sens ascendent, de la „întuneric la lumină”. Iată și de ce o simfonie ca EROICA va rămâne de-a pururi un arhetip hristic al esenței umane, având SENS înălțător și rodind o fericire copleșitoare, covârșitoare. Să ne întipărim adânc în mintea noastră acest atribut deopotrivă al sensului și al fericirii: natura lor „covârșitoare”. Conținutul unei trăiri constă tocmai în puterea ei „covârșitoare”. Nu-i întâmplător faptul că substanța muzicii se împarte în elemente de contrast, și că numai această structură anume face posibil SENSUL înțeles ca o transgresare, ca o înălțare, ca o covârșire. În acest context, polaritatea, evidentă, de altfel, nu instituie un dualism, ci dimpotrivă: face – cum am spus – posibilă tocmai mișcarea liberă de covârșire a întunericului de către lumină, a necesității de către libertate.
Și, paradoxal, după chipul poveștilor sau al muzicii, este ca o cameră frumoasă cu două ieșiri... În sufletul mântuit, ispita (atracția posibilului) este continuu covârșită de puterea realității strânse în Hristos. Omul are puterea – prin Hristos – de a învinge atracția nefastă. Pentru că este o componentă a liberului său arbitru, posibilul cu chemarea lui atrăgătoare și amăgitoare nu încetează niciodată să se facă simțit în om; această chemare (într-o poveste, INTRIGA ei) există chiar și într-un suflet mântuit, dar ea există în doză homeopatică, cu scopul de a-și potența contrariul și de a se lăsa COVÂRȘITĂ de măreția binelui. Întotdeauna, în virtutea naturii ei complexe, fericirea adevărată tolerează existența unui miez dureros în inima ei, având el însuși rolul să intensifice în plan calitativ trăirea. Această durere fericită din inimă poate fi „crucea” trăită extatic, dar, totodată, semnificația ei (simultană cu toate celelalte, câte se pot gândi) poate fi și natura covârșitoare a fericirii eterne, tronând asupra tuturor nostalgiilor efemere... Fiind o mișcare a sufletului, a totalității, trăirea artistică face posibilă coexistența semnificațiilor plurale într-o singură imagine.
Momentele de bruscă tăcere, în muzică, stările grave de retenție, de renunțare, ce au adesea un ecou paradoxal, sugerând împlinirea (crescendo-ul potențial) prin renunțare, sau anumite variații de intensitate de mare efect psihologic, ce ne surprind cu viteza și complexitatea lor, când survin în desfășurarea muzicii, acestea toate poartă cu ele – printre altele – și imaginea unei uși ce va rămâne închisă, rod al ispitei învinse. Încă o dată, să spunem că această retenție psihologică și această tensiune înălțătoare coincid, paradoxal, cu momentul apoteotic  d.p.d.v. emoțional, când biruința libertății asupra necesității este totală și extatică. Muzica îndumnezeită ne săgetează, atunci, cu fulgerul mișcării ei contrare inerțiilor și falselor așteptări. Atunci se deschid larg Ușile Împărătești...
Aceste adevăruri metafizice ne sunt de real folos și pentru a ușura confruntarea noastră, ca oameni pământești, cu probleme psihologice frecvent întâlnite. În noi au rămas uși închise, pe care nu le-am deschis către o anumită experiență de viață – cum ar fi, pentru unii naivi, o experiență erotică vastă. Să deplângem acest fapt sau, din contră, să fim fericiți că, așa cum cere povestea, unele uși au rămas închise, scurtându-se, astfel, timpul rătăcirii noastre în iluzie?...

Carmen Caragiu (1965-2015)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu