Darul Duhului: noutatea sufletească inepuizabilă

Hristos a înviat, spunem mereu la timpul prezent, ca și când s-ar fi întâmplat acum. Mereu un eveniment duhovnicesc se întâmplă ca și când se întâmplă ACUM. Retrăindu-l, îl trăim iar ca întâia oară. Acesta este darul Duhului: noutatea sufletească inepuizabilă.

Hristos a înviat! Aceasta înseamnă: natura a înviat în Hristos, omul și mintea au înviat în Hristos. Aceasta înseamnă refacerea legăturii primordiale a naturii cu sufletul, prin supremația sufletului și dumnezeirii. Hristos n-a încetat să fie viu vreodată. Hristos n-a încetat să fie viu vreodată, chiar închis în iad. Ceea ce constituie noutatea învierii este însă ridicarea lui Hristos din morți, scularea și umbletul naturii înduhovnicite! Învierea semnifică refacrea întregii lumi, ca biserică. Euharistia e potențial pretutindeni.

Cu privire la Înviere se fac multe greșeli de interpretare. În primul rând, principiul esențial, prezent în toate religiile, este că sufletul e viu prin sine (după ce a fost creat de Dumnezeu), el există viu în viața cea de dinainte și după moarte, înțeleasă doar ca desfacere în elemente a trupului pământesc.

Afirmația că vom „învia” la „învierea de obște” e profund greșită, așa cum obișnuiește să se interpreteze. Astfel, se induce falsa idee că noi înviem odată cu refacerea trupului pământesc, la învierea de obște, când „se vor scula morții”, ca și cum – se subînțelege – viața e un fenomen strict determinat material. Iată cum materialismul poate intra pe ușa din dos în creștinism! Câtă vreme avem corp, suntem vii. Când murim cu corpul, suntem „morți”! Sufletul este exclus total din această ecuație, ponderea lui în legătura cu viața este practic nulă. Eroare! Eroare grosieră! Aceasta e una din gravele răstălmăciri ale Evangheliei creștine.

În toate religiile se admite că sufletul este principiul vieții și că noi supraviețuim cu sufletul după moarte.

Învierea, însă, semnifică cu totul altceva. Este refacerea Bisericii ca totalitate și integralitate cosmică, unită cu Creatorul. Este, cum spune Rilke, „trezirea pietrelor, adâncimi întoarse spre tine”. Este vorba de refacerea liantului vieții universale, prin legătura vie de iubire dintre natură și suflet, dintre suflet și Dumnezeu. Înviind Hristos, aceasta înseamnă reclădirea, în trupul Său cosmic, a lumii ca Biserică. Acest eveniment unic în istoria existenței marchează practic abolirea materialismului, înlocuirea relației cantitative prin aceea calitativă, comunională. Existența cantitativă devine viață comunională, pătrunsă de substanța Iubirii și mișcată de creativitatea Duhului.

Învierea lui Hristos trimite pregnant la imaginea ridicării lespezilor, spre un sentiment foarte adânc al libertății. Dumnezeu a creat lumea ca Biserica Sa universală. Ce înseamnă aceasta? Faptul că tot ce există în afara noastră este o existență care trebuie „asumată”. Când nu îl „asum” pe Celălalt, nu mă „asum” pe mine însumi. Când îl ucid pe Celălalt, pe mine însumi mă ucid. Într-un anume sens, „profunzimea” mea cea mai adâncă este Celălalt. Până când nu îl „asum” pe acesta, nu mă pot „elibera” cu adevărat, fericirea nu-mi este dată în chip plenar.

Așa că „trezirea pietrelor”, învierea naturii este, în sensul cel mai profund cu putință, „trezirea” mea, „învierea” mea deplină. Aceasta e și o regulă esențială a artei: să exprime un proces sufletesc print-o analogie exterioară, printr-o imagine obiectivă. Senzația supremă de adiere sufletească binefăcătoare Rilke a exprimat-o prin imaginea „trezirii pietrelor”, care „întorc adâncimile spre noi”.

Căci piatra este „adâncul meu”, iar desferecarea sufletului lumii devine totodată dezlegarea din lanțurile morții a sufletului meu. „Despietrirea” are simultan sens propriu și figurat, exprimă două tipuri de fenomene absolut corelate.

Am văzut ce sens are Învierea. Dar CUM să Înviem? Aici intervine problema Jertfei Hristice și a destinului hristic. Căci aceasta face păcatul, destramă, divide o adâncime a Iubirii, reducând-o la legi materialiste, cantitativiste. Nu mai suntem mădulare vii, ci atomi izolați.

O dată cu apropierea Venirii în Slavă a lui Hristos, pătrunde Lumina și în întunericul Tainelor. Astfel, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nu mai este un act sacramental izolat în Biserica pământească, ci un act de Viață universal. Noi suntem în Trupul lui Hristos, în mod efectiv, când Lumina eshatologică se revarsă pretutindeni. Și atunci, Sfânta Împărtășanie devine un act de viață, la care participă toată creatura. Prezența lui Dumnezeu se descoperă în mod efectiv. Vălurile cad, iar tainele dobândesc o rezonanță în lumea creativității. Sfânta Împărtășanie încetează să fie o formă fixă de ritual, un punct static și repetitiv la infinit. Așa se întâmplă doar aici, pe pământ, unde omul nu se poate „întâlni” cu Dumnezeu, iar materia nu poate oferi o expresie creativă pentru a fi ea recipientul unui act comunional sacru. Pe pământ, formele ritualice fixe au menirea de a bloca haosul, căci ființa e înclinată spre dezordine, spre haos, spre neregula stricătoare de ordine. Dar, în viața eshatologică, libertatea este spontan orientată în sens creativ și ordinea este depășită pururi în sens creator. În eshatologie, forma fixă nu mai este necesară, fiindcă a dispărut tendința spre haos. Nici ritualul fix, opus haotismului, nu mai este necesar.

Aici, pe pământ, ritualul are un scop pedagogic precis: instaurarea ordinii, ordonarea memoriilor, formarea obișnuințelor sacre, într-o lume în care predomină legitatea fluctuației entropice. Această lume, dacă ar fi lăsată liberă, fără repere nevoitoare, s-ar autodestrăma.

În eshatologie, însă, ritualică devine orice mișcare. Ritualul este mișcarea ființială în Biserica triumfătoare, unde orice act este personal și creativ.

De aceea, vă recomand ascultarea Misselor compuse de marii creatori religioși. Aici predomină înțelegerea creativă a relației cu Dumnezeu și receptorul se poate mișca liber într-un univers care incită la creativitate. Personalizarea rugăciunii, depășirea tipicului spre obișnuința creativă sunt pași înainte pe calea înduhovnicirii. Se simte, însă, și nevoia alternării cu formele tradiționaliste, care, pe filiera unor legături profunde în subconștientul nostru, odihnesc, în sensul de a conserva și restaura energia pozitivă în perimetrul gesturilor consacrate, purtătoare de profunde rezonanțe iconice.

Carmen Caragiu (1965-2015)