Scurta mea viață pe pământ n-am s-o uit niciodată,
deși, pe măsură ce timpul trece, se schimbă, parcă, culoarea amintirilor despre
ea și azi mi-o amintesc puțin altfel decât ieri. Poate mâine îmi voi aminti și
altceva și altfel decât pot face azi.
Pe când eram în ou, știu că gândeam. Speranța mea,
deși nedefinită, creștea pe măsură ce învățam să mă mișc. Deși eram nerăbdător,
ascultam de rațiunea care îmi spunea să am răbdare. Rațiunea! Acest glas
minunat se rostea în mine, glasul luminos al rațiunii, pe care îl auzeam și îl
ascultam. Era ceva cu totul neobișnuit pentru o biată vietate ca mine să
înțeleagă lucruri cu totul de neînțeles pentru cei ca noi.
În ou, ca într-o căsuță de pustnic, n-am stat degeaba,
după câte îmi amintesc. Într-un fel, poate că meditam. Sau mă pregăteam pentru
o meditație, un fel de meditație. Pentru prima dată, am simțit răul de
singurătate. Singurătatea, nu ca fapt de a fi singur, fără al doilea, ci acea
singurătate pe care o trăiam cu senzația că deși sunt străin printre semenii
mei, totuși, încă nu pot fi pregătit pentru altceva, cum ar fi, pentru lumea
oamenilor. Ce străin și singur mai eram!
După ce m-am născut, această senzație ciudată a
devenit din ce în ce mai vie, pentru mine. Frățiorii mei scânceau tot timpul.
Eu tăceam, și îmi vedeam de ciugulit. Nu făceam parte din lumea pruncilor, dar
nici din a maturilor, nu eram nici animal, dar nici om. De mic aveam putere și
energie, chiar aveam atâta minte cât să simt durerea că se întâmplă ceva straniu
cu mine. Mâncam automat, căci, de fapt, mă gândeam. Și nu reușeam să înțeleg,
și mă durea că nu reușesc să înțeleg ceva ce îmi apăsa sufletul.
Apoi, într-o străfulgerare, am văzut omul. Și l-am
văzut în chipul părintelui. Dar eu eram ca rățușca cea urâtă. Semenii mei erau
oarecum departe sufletește de mine, iar lumea oamenilor încă nu mă recunoștea și
nu mă primea! Suspendat între două lumi în care nu aveam loc, astfel am ieșit
din viață. M-am născut încă nepotrivit pentru viață.
Cea mai dureroasă amintire a mea e un zid de gratii
despărțitoare. Vroiam să trec de el și nu puteam. M-am îmbolnăvit de durere. Nu
puteam ajunge la oameni, ca să-mi spun iubirea și să devin de-ai lor.
Cea mai frumoasă amintire a mea e părul mamei. Mă
pierdeam în părul ei, lângă urechea ei. Câte nu-i mai șopteam în gând!...
Acum știu că dacă nu plecam eu, ei nu veneau... Ei,
adică frățiorii mei „pe jumătate oameni”. Poate acesta a fost rostul meu pe
lume. Să fac loc unui viitor mai bun!...
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu