Arta ca vedere a chipului – o misterioasă trecere la limită

Vârsta metafizică a omului este matura tinerețe. Acest chip al omului este fizionomia lui esențială, și dacă aici, pe pământ, omul a îmbrăcat haina căderii, pe cea a bătrâneții și a morții, dincolo de ele noi trebuie să învățăm să privim ceea ce este etern, iar prin sufletul omului ni se dezvăluie eternul, frumosul. Cum e sufletul omului, astfel apare chipul lui, ca soarele străpungând norii aparențelor. Cine poate privi trăsăturile eterne ale chipului, acela are parte de anotimp însorit în suflet.

Una din tainele artei, pe care și poezia și muzica o poartă în sânul lor, este taina întregului cuprins în fiecare amănunt. Întreg înseamnă ceea ce acoperă trecut, prezent și viitor, coextensiv cu eternitatea și atingând esența. În poezie, ca și în muzică, orice vers mare, ca și orice frază muzicală mare, poartă în ele comoara unei încărcături tainice. Și orice detaliu reflectă întregul.

Iată, într-o poezie, ni se comunică un gest, aparent obișnuit, dar, de fapt, cu o semnificație ascunsă și adâncă, dincolo de simplitatea lui aparentă. Cineva deschide ușa, ni se spune, și încet trece pragul... În poezie, această trecere poate fi moartea, trecerea pe celălalt tărâm. Orice gest aici e tainic, misterios, cu infinite reverberații și subînțelesuri. Însă de ce poezia, ca și muzica, alege pentru a se exprima imagini concrete? E aici o altă taină. Taina Chipului. Distanța dintre viață și moarte se contrage într-o metaforă: trecerea pragului, pășirea... Subiectul e același, același Personaj, cel dinainte de a deschide ușa și cel după trecerea pragului.

Chipul îi e neschimbat, ca de la o clipă la alta. Nu ni se spune nimic despre trecerea timpului, despre îmbătrânire, despre moarte, la modul direct. În schimb, timpul a fost spațializat. În acest cadru, trăsăturile Personajului nu se schimbă. De la o clipă la alta există continuitate și tinerețea lui se conservă. Pentru că poezia ne vorbește despre o persoană tânără care are o experiență misterioasă.

După ce a pășit pragul, lumina atenției se focalizează pe chipul personajului și atunci vedem că ochii îi sunt umbriți de cearcăne, care adâncesc frumusețea și sporesc profunzimea lor, fără să o strice.

Orice om este, în esența sa indestructibilă, un subiect la vârsta tinereții mature și acesta este chiar chipul său real, pe care arta îl oglindește. Arta este întotdeauna eufemistică, adică se referă voalat la evenimente. Pentru că acest subiect al tinereții eterne este chipul nemuritor al omului, ce rămân să fie îmbătrânirea și moartea? Boli, boli ale căderii. Strică ele chipul? Aparent, da. În esență, nu. Și pentru că în esență există mereu același chip, atunci în artă se exprimă acest adevăr în plenitudinea lui. Astfel, el, Chipul, se transformă într-un personaj.

Un personaj asemeni lui Făt-Frumos care are de străbătut Valea Plângerii. Poate fi rănit, chipul îi poate fi însemnat cu răni, dar rămâne tot Făt-Frumos. Niciodată un poet sau un muzician nu ne descrie moartea așa cum apare ea ochilor noștri fizici, ce sunt orbi la cele sufletești. Artistul folosește alegoria, exprimând prin imagini poetice esența lucrurilor...

Vederea de suflet nu are niciodată în fața ochilor chipuri atinse de timp, ci doar chipuri însemnate de suferință sau de bucurie, iar moartea însăși este o experiență a crucii.

Nu ne gândim niciodată la eroul din „Eroica”, deși trecut prin moarte, ca la un chip atins de timp. Nu. El este subiectul etern, Făt-Frumos din lacrimă pururi tânăr, în care se consumă experiența crucii, oricare ar fi aceasta. Să reținem deci: una din marile taine ale artei este posibilitatea ce ni se oferă, prin ea, de a vedea Chipul indestructibil al omului, care este el însuși o taină în afara timpului.

Carmen Caragiu (1965-2015)