Consecința
păcatului este intrarea morții în materie, o dată cu care se manifestă în
organism, ca un imperativ central, instinctul de conservare. Funcțiunile
organice sunt angrenate în lupta pentru sinteza materiei vii și întotdeauna
există un proces contrar care frânează și până la urmă anihilează această
sinteză vie. Faptul că ne supraveghem alimentația e deja un semn al căderii; în
mod normal funcțiunea organică e covârșită de sensul ei sufletesc, iar atenția
e absorbită de această mișcare a totalității și conștiința nu mai e oprită în
zborul ei de limitarea la conștiința corpului. În starea de cădere, pe bună
dreptate putem spune că trăim în corp și primele care ajung la atenția noastră
sunt semnalele de durere și plăcere care ne comunică informații despre starea
corpului, și în primul rând despre eventualele disfuncționalități organice. O
durere de măsea ne absoarbe total; în general, conștiința noastră devenită,
după cădere, conștiință organică automată, cu reflexe de câine de pază, și-a
pierdut în cea mai mare parte complexitatea și libertatea originare. Însăși
preocuparea obsesivă de sănătate a devenit o mișcare anormală a conștiinței.
Infrastructura corporală ne fixează gândul în nevoile ei proprii.
Trăim
într-o lume în care obiectul însuși a „murit”, în care asistăm la proliferarea
malignă a materiei moarte, în care opoziția între „viu” și „mort” e marcată de
relativitate, întrucât aici viul a încetat să fie un „dat” necondiționat, ci
este o sinteză sisifică realizată prin munca celulelor. Viul originar se
situează, în primul rând, în afara împărțirii funcțiunii organice în catabolism
și anabolism, și acest dualism la nivelul funcțiunii organice este marea
anormalitate a prefacerii ei după Cădere, prin care se instituie nevoia
alimentării „pentru a nu muri”. Ceea ce în starea primordială era un dat
necondiționat (Viața), acum devine un deziderat, un scop al întregii atenții.
Într-adevăr,
A NU UCIDE (chiar mai mult: a nu vătăma) e
un deziderat al conștiinței, un gând total. Doresc să nu te ucid pentru că te
recunosc și te iubesc, nu pentru a-mi fi
(exclusiv) mai bine, pentru sănătatea mea. Problema esențială,
întotdeauna de ordinul CONȘTIINȚEI, care le include pe toate celelalte, este: ce
pot face pentru tine, cum să te salvez. O separație deplină la nivel biologic între
viață și moarte nu este, însă, posibilă, câtă vreme suntem cu toții muritori și
purtăm în noi, cu toții, semințele morții. Robia celulelor aflate – oricum – în
travaliul de sinteză a vieții, ca și cea a omului – rob, fără să vrea, al
acelorași nevoi, deși pe alt plan – sunt realități de necontestat. Cancerul
mușcă și din sfinți, nu numai din păcătoși. Maladia alienării cosmice are drept
cauză esențială a nefericirii pierderea legăturii cu Dumnezeu și cu „sufletul
lumii”. Starea de Rai nu e dezideratul sănătății veșnice și depline, căci în
Rai sănătatea e un dat, nu un deziderat. „Omorârea” are la bază accentuarea
unei tendințe sufletești pervertite, cea de „reificare” sau transformare în „obiect
al consumului” egoist a unui element care trebuia păstrat în sfera comuniunii.
Una
din legile majore ale schimbării sufletești este să începi cu o mutație la nivelul
conștiinței, cu „curățarea blidului pe dinăuntru”, altfel spus, lucrând asupra
cauzei prime, acționând cu informația supra substanței. Biologia își are
automatismele ei și luptând direct împotriva lor (în favoarea cărora Dumnezeu
Însuși a lăsat „pogorăminte”) uneori se ajunge mai degrabă la dezastru, la o
bulversare a naturii, a „răului necesar”, decât la remedierea sperată. A
decreta metode sigure de sănătate e de cele mai multe ori o acțiune hazardată.
Rezolvarea problemei de fond ține de motivarea afectivă a conștiinței, de
nașterea pasiunilor sufletești. Aceste pasiuni sunt în măsură să stingă sau să „ațipească”
în noi pofta orientată spre moarte, astfel încât prin suflet și corpul să se
hrănească cu energii nemuritoare.
Un
scepticism luminat, plin de respect în fața suferinței și a morții universale,
se va referi cu destulă rezervă și discreție la posibilitatea acțiunii asupra
efectului (efectul morții și cel al bolii, cauzate de păcat, sunt oricum greu
de controlat în sine, iar tocmai asta trebuie spus apăsat, pentru a nu induce
speranțe deșarte!) A recunoaște cu onestitate și cu prioritate acest fapt cât
se poate de experimental înseamnă a te situa în milă și în adevăr, a nu cere de
la existența biologică precară și nefericită în sine ceea ce ea nu poate oferi,
decât în mod foarte relativ, sub forța împrejurărilor. Evident, nu vom nega
aici importanța pentru sănătate a hranei preponderent vegetariene.
Într-adevăr,
Viața cea vie începe prin a recunoaște Logosul Vieții și taina naturii, ce trebuie iubită,
înțeleasă și atrasă în comuniune cu omul. Reîntoarcerea la Viața universală
implică și a re-învăța să relaționezi inteligent cu viața lumii și a practica
înfrânarea de la ignorarea ei. Restul vine de la sine. Creșterea toleranței
față de suferința universală, prin înțelegerea corespunzătoare a sensului ei, e
o metodă de viață, poate singura, viabilă în orice împrejurare.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu