luni, 13 iulie 2015

Cum sari de la una la alta? (21)


Cazi în gura lupului. Loopinguri. Aprinderea senzorială a imaginației. Indetermanență! Orice sens denotativ se poate transforma într-unul conotativ. Sensibilitatea = amprenta calitativă. Are lumină. E încărcată mental. În spatele ei se află o intenție, ca în spatele unui gest. Când iubesc, nu mă mai pot apăra, și văd ce vreau să văd. Pentru omul ignorant, acțiunea e izvorul păcii, pentru cel înțelept, pacea e izvorul acțiunii. Să ne jucăm de-a doctorul. Iată acest băiat. Să-i facem un viitor! În artă, materia este integrată în sistemul de valori. Coalescență. Totul se precipită disparat spre focarul semnificant, care nu-i idee moartă. Principiul plăcerii psihologic se bazează pe refulare. Vălul așternut pe anumite aspecte nu poate escamota conținutul refulat, nu poate șterge ideea fixă din minte. În artă, pozitivul are stabilitate, gravitate. Vedere fără efort, ca și când nu ai fi văzut. Camera învăluitoare vede fără să fie văzută (interogată)! Frumoasă și somnolentă, trece ca o umbră, pierdută în sine. Gândul sare înaripat. Punct de atracție. A preciza „cine” se raportează la nevoia egoului de certitudine, de a pipăi realitatea, de a o deosebi de iluzie (confuzie, ficțiune). A muri tânăr și în plină glorie. Cel mai mult ne pasă să lăsăm o imagine (fie și fictivă, fabricată) după noi. Păpușă. Esențe „necăutate”. Efectul precedă cauza. Poeticitate. Plutire. Abisul = coșuleț ce coboară acolo jos. Albăstrele. Atașamentul se explică prin nevoia de acord. de muzică. Când mori, aluneci pe tobogan. Iubirea conservă la infinit imaginea pozitivă. În mediul iubirii, negentropia e pură, spontană. Îmi amintesc de tine. Eminescu, veșnic tânăr. Tu = în lung. Prelungire. Încetarea obsesiei. Nu căuta să prinzi spiritul materiei. E ceva impalpabil, insesizabil. Mistic, e o licărire între a fi și a nu fi. Energie poetică. Ești pus la curent. Până la un anume punct, cangurul sare. Corpul care are energie aleargă singur în direcția minții. Participarea voinței (efortului) e minimă. Nu ajungi să resimți durerea, inerția, lenea. Totul se îndeplinește prompt, ca la prima tinerețe. Ai viața înainte. E încă timp.Contemplația se prelinge ca un fir de ulei. Ochii închiși, capul în nori. Volan zburător. Camera se „freacă” de realitate. Mâță. Spectatorul e lipsit de destin. Ce ușurare! Nu poartă povara! Subiect zerologic. E curat ca înălbitorul cel strălucitor. Univers fictiv, ce nu expune spectatorul, nu îl implică în lupta pentru afirmare. Baie cerebrală. Catharsis. Contemplație. Singurătatea, presiunea psihologică se destramă. Spectatorul nu se retrage, el e pur și simplu necunoscut lumii „fictive”, istoriei ei. Anistoric. Nu s-a născut, nu a murit! Se cuibărește în mijlocul ei, fără complexe. Eu nu sunt pentru nimeni piatră de poticnire. Semnificația (eul) se asociază numai cu contextul vieții. Ai lăsat ceva după tine. Te-ai transferat = viață veșnică, chip nemuritor. Personificarea = pansament pe rană. În artă, personificarea compensează automat și medical hybrisul. Personificarea nu trebuie compensată, ea compensează! A scoate la iveală potențialul materiei prin personificare. Uleiul singur se ridică la suprafață. Sete de anecdote, de cunoaștere a vieții intime. Trebuie să avem grijă cum asociem semnificații pasivității. Pasivitatea = plutire, compatibilitate între flux și reflux, acord somn-veghe. Acord pre-reflexiv. Postludiu continuu. Rezonanță între început și sfârșit. Bufnițele nu sunt ce par a fi. Nu fi atât de aspru cu tine însuți. „Omul fără însușiri”. Metamorfoza e exaltantă în poezie, în povești, unde totul e posibil. Nu știu cum să-mi țin mâinile, ce să fac cu ele. „Cerul tremură excitat / de picioarele goale / ale florilor”. „Necuvintele” sunt nenoționale, pre-verbale, acel abur plutind deasupra lucrurilor,  acea „umbră de aur în conștiință, pe care o aruncă structura materiei”. Toposurile culturale (de tipologie barochistă) substituie pe cele existențiale devenite stereotipii de conținut și formale egalizatoare. Dubitanță între viață și text. Experiere. Expiere. „Torța din mâna mea dreaptă e chiar mâna mea dreaptă” (Grete Tartler). A reduce distanța dintre obiect și semnul lingvistic ce-l desemnează. Cuvântul atrage realul. Se caută acele reziduuri lingvistice care nu au fost codificate într-un sistem simbolizant, acele zone incodificabile ale limbii, unde „realul”, luat în sens lacanian, se manifestă ca diferență dinamică, ca productivitate poetică maximă. Poezia pleacă adeseori de la surprinderea faptului imediat, care este apoi ridicat brusc la scara poeticului.

Carmen Caragiu (1965-2015)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu