Obiectul „viu” – o minunată enigmă

Mântuirea omului nu înseamnă numaidecât și înțelepciunea lui deplină. Dar ea este temeiul sufletesc al comuniunii universale în fapt. În primul rând, veșnicia ne eliberează de nevoi, de nevoile proprii unei alcătuiri trupești supuse morții. Ea ne eliberează, de asemenea, de complexul singurătății, al neșansei, al sărăciei, de toată frica și apăsarea pământească. Lumina universului eshatologic izvorăște din suflete. Sufletul este aici luminătorul. Afinitatea cu cei pe care îi iubim, sau cu cei pe care dorim să îi îndemnăm pe căile veșniciei, deschide automat o cale între noi și ei, acest univers mirific al Întâlnirii fiind răspunsul participativ al obiectului la chemarea sufletelor.

Gândurile noastre sunt asemeni impulsului prim urmat de o adevărată cosmogonie poetică ce are loc în planul obiectului, fiind vorba chiar de nașterea unui cosmos ca loc al întrepătrunderii și întâlnirii dintre suflete. Aici pe pământul atins de umbra nefericirii lungi și anevoioase sunt căile de acces către comunicarea și comuniunea reale.

Drumurile sunt făcute parcă să ne despartă, nu să ne apropie. Din vector al apropierii sufletești instantanee, obiectul mort a devenit o „distanță” interpusă între sufletele despărțite, aflate la un capăt și la celălalt al pământului. E adevărat, s-a inventat telefonul, s-a inventat televizorul, dar acestea sunt numai umbre palide ale adevăratei relații de comuniune posibile în veșnicie, caracterizată printr-o participare universală la comuniune, printr-o sărbătoare spirituală ce antrenează simultan obiectul și subiectul.

Obiectul „viu” are darul de a ne ghici gândurile cele mai tainice, chiar pe cele ce rămân ascunse, chiar față de noi înșine, într-o adâncime încă pe nedeplin clarificată. Astfel, obiectul e mai rapid în reacție decât putem fi noi, față de noi înșine. El ne descoperă, ca o oglindă profetică, dorințele și nevoile noastre profunde, ca și când ar fi un subconștient ieșit la lumină, sau propriul nostru sine ascuns dezvăluit în afară, mai înainte de a fi descoperit înăuntru. Obiectul viu este, așadar, ca o oglindă care ne privește și care descoperă în noi profunzimi definite și indefinite, nu doar o imagine exterioară și statică.

Oglindă a sufletului, chiar a dimensiunii lui apofatice, lumea din jur este, în veșnicie, o minunată enigmă, atingând cea mai gravă coardă a simțirii cu expresivitatea ei dureros de frumoasă.

Carmen Caragiu (1965-2015)