Conștiință
cotropită de durere. Nu te confrunți cu respingătorul, paragina, depresia. Ești
înclinat să vezi răul. Gura aligatorului te papă. Dinți încălecați. Iepuraș.
Morcovel. Ambiția = semnul dezacordului. Unde nu-s picioare, vai de cap! A
vedea în viitor, a învăța din trecut. Nu te freca la ochi. Copiii drăguți arată
cu degetul (gest salvat de inocența lui). Mură-n gură. Sare dopul. Își trage sufletul.
Cine aruncă mănușa? Drob de sare. Sabia lui Damocles. Trage să moară.
Hopa-Mitică nu se ridică. Mână de ajutor. Își face planuri. A da piept cu
greutățile. Are capul atât de ușor, încât sufli peste el și se mișcă. Nu există
opoziție materie-spirit, ci ambiguitate. Între două puncte care se despart, se
ițește un năsuc. Desen animat. Lăzărelul. Motanul încălțat. Nu-mi place să fiu
privită din spate (unde eu nu am acces) ori arătată cu degetul (fix în vârful
nasului). Vulnerabilitate și, totuși, închegare. Cum ai ajuns sus? Cine te-a
făcut așa? Să prindă viață o idee. Să-ți iei viața în ambele mâini. Rostul.
Materia nu e o rămășiță orizontală (opusă verticalei). Morții clipesc. Săgeata
cu care nevăzutul a înțepat în boltă stelele – o imagine tremurată. Lumânările
înalte sunt vii: ajung în pom pe
propriile lor picioare. Ce, ele n-au picioare? Fără să le pună nimeni acolo.
Globuri de Crăciun cu sclipiri. Ce faci cu materia? Cui o lași? Lasă-mă să te
las. Face figuri. Sfidează legile gravitației. Sunetul vine numai cu fața.
Puterea artei constă în a nu „apăsa” pe suprafața de contact. Boare. Foaie
velină. Agită steagul. Altul în același. Miracol.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu