A căzut lat, cât era el de lung. Nu ai vreme
să iubești. Nu ai timp să fii tu însuți. N-ai răgaz să-ți scoți masca. Nu apuci
să-ți întorci fața. Mergi ca un rac, cu spatele. Discursul tău e prea uscat,
are nevoie de puțin sos. Picant. Piper pe limbă. Această bucată de carne nu
este o simplă bucată de carne. Este trupul (mort) al unei ființe vii. Când
muști din produsul finit, refulezi chipul (în infinită deschidere al) făpturii
vii, disociezi prezentul de trecut, reduci bucata de carne la obiect, ca să
poți înghiți, să nu îți stea în gât. Reduci corpul la forma canonică
(îmbucătură amorfă). Întorci fața = arunci în spate. Mecanismul de transformare
a viului în obiect = malaxorul în care glisează sinele. Uităm ca să putem mânca
liniștiți, dar uitarea noastră ne înghite și pe noi, odată cu lucrurile azvârlite
în uitare. Nu mai știi ce e cu tine. După ce mănânci, te mănâncă. Și cu cât te
scarpini mai tare, până la sânge, cu atât te mănâncă mai rău. Plăcerea se
transformă în durere. E nevoie să vindeci cauza. Antidotul reflexului de
obiectificare a lumii este iubirea. Deschide ochii. Deschide fereastra și lasă
să intre aerul, să te mângâie lumina. Toate așteaptă, întoarse cu fața spre
tine. Fă-ți timp să iubești.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu