Cum sari de la una la alta (89)

Plonjeu. Cascadă. A gândi este o acțiune, în eros. Atitudine = frumusețe. Dorință. Pătrundere în adâncul inimii. Funcția altruistă a iubirii. Nu e nevoie să mai ții cârma. Dumnezeu cunoaște inima fiecăruia, visele fiecăruia. Nostalgie. Metaforă plasticizantă. Privire pasionată. Ochii lui întunecoși o țintuiau, sorbindu-i fiecare linie a trupului. Albul ochilor îi scotea în evidență pupila. Ce „vrea” pasiunea? Ce ura? Îndrăgostiții atârnă de cer. Cu prima mișcare, se pune în mișcare întreaga simfonie. Căldură. Muzica are centrul de greutate în amintire, în trecut (asociații automate cu imaginile nostalgice). Și totuși, muzica ne învață să mergem. Nostalgia e „grea” și totodată dulce, ușoară. Spațiu = elice, moț, „țâța” perspectivei ansamblului. L’autre? Febra gândirii. Galop. Datul cu gura  = sărut. Datul de toți pereții = văruit. De-a v-ați ascunselea. Pierzi sensul. Absența, căsuță goală. Punct mort. Ai pierdut sensul, aroma. Te duci după aromă, precum câinele după miros. Sinteză calitativă, grațioasă. Vedere panoramică, perspectivă de ansamblu, distanțare cu sens. Asterix. Corp aromatic. Noi confundăm simbolul (reflexia) cu emisia directă a conștiinței de sine. Panorama este extinsă asupra referentului material. Sensibilitatea se dă prin expresie, căldură, empatie. Mișcarea mecanică, alăturarea, simpla juxtapunere nu formează o expresie! În spațiul inimii. Hora. Inima arde spațiul gol, singurătatea, masificarea, derealizarea. Resurecția imaginii. Iubirea nu face pași în spațiu. Însumarea nu prinde esența apariției valului! Întoarcere cu fața. Ți s-a luat un văl de pe ochi. Vin berzele. Aripi. Te port în mine. La orizont e dorul, posibilul, chemarea, amintirea, învăluirea. Infiltrarea în inimă. Panorama lumii (sinteza) ascunde un mister, o enigmă, o taină, un ochi, o neliniște. „Camera” (Hitchcock) are tresăriri. Între suflete nu se pun distanțe. Relația nu-i de contiguitate, ci de cuprindere reciprocă. „Golul” despărțitor nu intră în sinteza picturală, în imaginea pictată cu sânge. „Îmtre buze și sâni, chiar și pietrele prind aripi” (poem ameriindian). La linia oricărui orizont închipuit ești tu. Proiecție. Acord. Te faci văzut. „Îndrăgostindu-te, vei vedea”. Te percepi din afară, din orizontul estezic.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (88)

Cantitativismul se dilată în spațiul subiectului. Persoana, corpul rămân însă „față în față”. Corpul nu-i atins de cantitativism, nu poate deveni „lest”. E cu totul altceva! Se face o confuzie gravă. Subiectul se mișcă în spațiu în deschidere. Ceea ce materia doar simbolizează, prin însăilătură, la el e carne, corp aromatic (asterix). Infinit intensiv. Sinteza chipului, întregire, unirea steluțelor (părților) în întreg. Sinteză semnificativă, prereflexivă. Cuprindere amplă, universală. Aripă. Ochi plutitori. Vedere-împreună. Strângere laolaltă. Covor. Coșuleț. Post-structuralism. Nu se lasă prins în clește. Nu e supus fluctuației dureroase, în bătaia vântului. Pâinea vieții. Mintea viscolită nu-și calculează (evitant, asigurant) avânturile de forță. Plutire. Ochi închiși. Sinteza spațiului trece prin inimă. Așa cum există corp duhovnicesc, există și spațiu duhovnicesc, calitativ. Muzica (giruetă) stă cu fața întoarsă la trecut, așa cum Persoana la viitor. Aparițional = concept superior, Chip. Corpul = component psihic, componentă a personalității. Toate componentele trimit la conștiința de sine. Te tragi îndărăt: semnul selecției perspectivei de ansamblu. Piruetă pe gheață. Nu ai postament, dar ești ca și când te-ai da cu placa. Puterea exemplului. Tonul face muzica. Munca este pusă între paranteze. Scrânciob. Cărucior. Rățușcă de lemn. Toposuri culturale. Fantasmele prind viață. Îmi aud gândurile. Imaginație = în-CHIP-uire. Orice există tinde către CHIP. Atmosfera este un cadru al unei întâlniri. Legea atracției pneumatice. Noblețe. A fi nobil înseamnă a personifica ambientul, a nu simți singurătatea. Dansul de sub durere este dansul subacvatic, dansul legănat, dansul particulelor.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (87)

Atenție. A ajuta pe cineva. A vorbi cu corpul. Ruperea lanțurilor. A ridica moralul atomilor. Umor. O domnișoară își poartă corpul, merge în pas cu el, îl ferește de accidente. În artă, eul psihologic cu atașamentele și aversiunile lui nu se ia în considerație, nu atârnă în balanță: subiect zerologic. James Joyce, K. Lebădă albă, gât lung = zburătoare ca mintea și totuși în trup. Corpul e coextensiv cu mintea. Înaltă și subțire. Distanța dintre cap și picioare e de un munte. Secantă: taie o figură. Durerea fizică este relevantă! Ea plasează corpul pe orbită. Ca să scape de durerea fizică, Nat scrie o carte, devine un geniu. Totul se face pentru a scăpa de durere. Totul se răsfrânge în binele mic. Amintirile sunt prezentul etern. Frumusețea e în urmă, altruismul e înainte. Esențele elementare sunt macroscopice, ce dăinuiesc în amintire! Atomizarea (aplatizarea), adică dispariția aromei, a conștiinței de sine, nu are loc în realitate. Nu există prioritate (întâi e organul, apoi reacția, oul sau găina), ci complexitate. Cel mai simplu e complexul! În spațiul imaginar (indeterminat) nu există opoziție, moarte, doar milă universală. Atenție pură, agape = libidoul se mută spontan în celălalt. Prezență intensă. Dor nestins. Iisus Copil. Vedere directă în suflet. Reducționism = cădere sub stadiul animal. Orice cunoaștere trece prin inimă și are o finalitate (mila). Sinteza spațială nu reflectă spațiul, ci îl produce. Valurile numai în ochii noștri sunt mare. Materia e sintetizată, creată pe sintetizator. Joc secund. Câștig de spațiu. Cantitatea (sinteza) nu distruge caracterul aparițional, ci e semnul distinctiv al calității. Cantitatea are centrul de greutate în cer, nu în pământ. Ninge în sus. Cantitativul se definește prin calitativ. Numai în lumina calitativului cantitativul se curăță de umbre și încetează să devină o povară.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (86)

Muzică, legănare (nu se mai exercită pressing mental, ești pretutindeni). Mintea nu mai e robită corpului (reperului). Realizare fără efort anterior, fără urnire, fără angrenarea undei tractoare, fără a utiliza „forța”. Deblocarea tunelului temporal. Deblocarea sugestiilor. Ești prins în poveste. Mai lasă cartea! Iepurașul imaginar nu suferă uzură, nici inerția percepției. Îl doare burtica. Proba umană. Învăluit în milă pentru durerea lui. Forma pe care o îmbracă mila nu-i opresivă, ci metamorfotică. Iepurașul: o ureche tot. Unde să mă duc, Doamne? Căci Tu ai Cuvintele Vieții veșnice. Această căsuță cu mentă este taina artei, a indeterminării. Moartea = tic. Intri în visul cu morcovi al unui iepure. Pe planul reprezentării ființele nu apar aglomerate, înțesate una în alta, ci câte una. Perspectiva e liberă să se încline, să se rostogolească, să se răstoarne. Iubirea = umanizare abisală. Gândul e liber să greșească, să asocieze liber semnificantul și semnificatul. În poezie, cuvântul „moarte” cade ușor newtonian, e semnul retragerii voinței (a forței). Slăbiciune inefabilă. A spune „moarte”, lest, cadavru nu înseamnă decât a nu refula, a nu respinge nimic, a nu interveni în real. Singura explicație pozitivă este de neintervenționism, de non-opoziție la schimbare, de necompensare. Moartea pe buze. Nu respingi acest cuvânt greu ca untul topit, ca o lumânare picurând. A nu vorbi de moarte înseamnă a opri lucrurile în loc. Iepurașul care fuge e în peisajul de care fuge. Se vede urma, punctul de plecare, nu cel de sosire. Orizontul intențional = „acolo mă văd”. A merge până la capăt. Moarte = cuvânt prelung, intens, infinit, indicibil. Pocnet de castane coapte. Moarte = coacere. Timpul picură. Nimic nu stă în calea timpului. Deșertăciunea deșertăciunilor. Nu credința rezolvă, ci iubirea. „Din patul meu de steluțe te voi privi veșnic”. Iepurașul electrizează peisajul, face atingere cu el, este difuz înglobat. Somn profund. Mi se umblă chiar la nasturi. În artă, incoerența există, însă ea nu se face simțită. Ce face ochișorul? Drăgălașul. Dorm o mie de ani. Putrezesc. Lasă să se întâmple. Cealaltă spontaneitate. Nedeterminare. Nu respingi perceptualul, dar nu îl „porți”, nu îl cari, nu te înhami la el, nu te ambalezi. Un cuvânt e auzit, sau spus? Ce importanță are? Auzit = spus. Ninge în sus. A ales pân’ a cules. Vârf de lance. Ce rămâne după tine? Ce-ai făcut? Negura timpului. Nu forța moartea prin anticipație. Nu mă las prinsă în acest joc. Învierea trupurilor. „Tatăl nostru Care ești în ceruri”. Tânjesc după vindecarea ochilor, după luarea vălului. Ai intrat de când lumea în pielea personajului. Ce sec, înfundat: trupul mort nu simte nimic, el nu vede pe cei apropiați care sunt adunați laolaltă, nu miroase aroma florilor, nu aude discursurile funerare. Dar sufletul aude. Pentru om, stabil = în groapă. Mai jos decât jos nu se poate. „Ușile percepției” deschise. Orice mișcare liberă dă o idee fluidă, spontană. Inocență. Sonorizare. Inima albastră se dezleagă ca o fundă.

Carmen Caragiu (1965-2015)

„Dincolo de bine și rău”

Binele din lume constituie „substanța” divino-umană a lumii viitoare. În perspectiva universului transfigurat, numai binele e productiv. Lipsa binelui va însemna un deficit de „materie” a creativității eshatologice, și aici se întrevede „golul” de iad, suferința de a nu te putea „crea din nou”, de a nu te putea „resuscita” în lumina icoanei lui Hristos. Binele poartă în sine suflarea reînsuflețitoare a vieții lumii. Binele e aderent la luminările dătătoare de viață ale Duhului („asista”). Mai presus de bine și de rău e doar Binele. Aceasta pentru că binele se transcende pe sine prin Bine, iar răul se transcende pe sine tot prin Bine. Și fără transcenderea de sine în taina iubirii sinele se închide în sine asemenea unui univers concentraționar. Iadul este universul concentraționar al închiderii de sine, al netranscenderii de sine prin părtășia la iubirea divină. Raiul este gustarea continuă din rodul euharistic al transcenderii de sine prin dragoste, prin „întruparea în Celălalt”.

Carmen Caragiu (1965-2015)