Sufletul
primitor simte îndată. Are loc accelerarea instantanee. Domiciliul nu îl
reprezintă spațiul, ci starea sufletului. Un actor poate „dramatiza” actul
privirii fără vedere. Pare că privește fără să vadă. Scenariu developat: Nat în
episodul de delir postoperator, schizofrenică, iresponsabilă, care delirează,
nu știe ce-i cu ea, cine-s cei din jurul ei (confuzie), dar Ravi aplecat
deasupra ei vede, știe ce-i cu ea, domină situația. Holonul e numit „obiect”
pentru că poate fi văzut doar de subiect, de Celălalt, întocmai ca Nat care
nu-și dă seama de sine, de realitate. Ravi gândește pentru ea. Algolagnie. Delir.
Orice astfel de scenariu este epuizant, exhaustiv, conștient. Raportul,
proporționalitatea dintre reprezentanții aceleiași esențe: co-participare,
fuziune, recunoaștere, emoție. Eu și tu nu suntem față în față, exteriori unul
față de celălalt, exteriori unul voinței celuilalt: amândoi suntem în același
„spațiu” volitiv, în imanența aceluiași fluid. Nu suntem separați de ego, nu ne
limităm la corp, la zidul feed-back-ului. Corpul se extinde la amplitudinea
spațiului. Evantai. Undă. Atmosferă. Orice percepție e posibilă pe loc, fără
efort. „Golul” se întinde numai între corpurile separate prin feedback și le
înglobează. Joc de lumini. Scurt-circuit. Filmul = developarea continuă a
fluxului evenimențial în curgerea lui (tel-quel), non-dirijată. Montajul nu se
închide. E ca o floare ce se deschide cu fiecare nouă apariție. Aici, pe
pământ, a fi iubit = a fi. În iubire, nu se pune problema selecției după
criteriile frumuseții și ale urâțeniei. Dispare orgoliul. Developarea continuă,
intensivă. Cea mai fină variație, mișcare a gurii e semnificativă, de reținut,
e întipărită. Unicitatea clipei (imaginea) nu se atomizează, nu se
pulverizează, nu se reduce la „fotofobie”. Nu doar faptele mari sunt
răsunătoare, strălucitoare. Scenariul cu Nat amnezică, care uită ce a vorbit,
dar e auzită de Ravi. Vorbește în somn. „Interdependența” e un fapt (o
constatare), nu o semnificație, un sens. Filmul clipelor mici nu se oprește, nu
se blochează din cauza senzației fotofobice că acesta ar fi monoton, același,
că nu se schimbă nimic. În artă, monotonia descripției e dulce! Nu te inhibi,
nu mergi în contracurent. Susur de izvor. Fundătură. Spleen. Bați pasul pe loc.
Nisip mișcător. Te scufunzi. Nimic nu te mai satisface. Aici se ajunge, în
punctul mort, „șters” al semnificației. Fading. Stază. Gândul morții e la ușă.
Obiectul (estetic) este subiectul inconștient, subliminal. Tot ce nu-i sub
pressing se aprinde, devine senzorial, roșu. Revelație. Apocalipsa. Ai vrea să
salvezi și corpul celuilalt de lângă tine, ca să-l poți percepe și pe el. Dar
el nu stă în voința ta! Dacă ai putea face ceva! De-ar fi mijloace! După
dorință. Desfășurare fără rost, fără scop, fără explicație, lipsită de orice
lumină a sensului, o mișcare oarbă. Falsificare. Nu știe să se prefacă. Trepte.
Virtualitate. Legătura intimă între două ființe care se iubesc. Chipul ființei
iubite sau iubitoare primit în mine îl trăiesc ca pe o adevărată susținere sau
întemeiere a vieții mele. Bucuria de a avea chipul ființei iubite mereu în
cuget. Iubirea imaginativă. Dacă ar lipsi imaginația, chipul fiecăruia s-ar
învârtoșa și și-ar pierde frumusețea. Când imaginația se oprește, s-a stins
iubirea. Forța imaginației e iubirea și forța iubirii e imaginația. Ele au o
putere creatoare reală. Kierkegaard: „Cine nu poate iubi, nu se poate revela
sieși”. Dar și: „Cine nu se poate revela sieși, nu poate iubi”. Imaginația
dragostei își are o sursă infinită în Absolutul Persoană, în trezirea
trupurilor! Când o privim (iubirea) parcă ni se topește ființa, parcă ni se
sparge, parcă am leșina dacă ar ține mai mult și ar spori în intensitate. Dacă
totul ar veni din natură (din cuprinsul firii cu care suntem conaturali) și ar
ține de natură, ar trebui să țină și ar dura permanent. Dar durerea (criza de
sistem) ține permanent, deci e ca și cum ea originează în materie
(pretutindeni). Până nu te „eliberezi”, n-ai odihnă, n-ai dreptul să stai.
Decizia pură. Credința este o nemijlocire aflată în opoziție cu tot ceea ce ce
poate fi mijlocit prin intelect. Karl Jaspers: „Toate concepțiile concep ființa
ca pe ceva care, asemeni unui obiect, îmi stă în față, către care, văzându-l
tocmai ca pe un atare obiect, sunt orientate. Lucrul pe care-l gândim, despre
care vorbim, este în chip conștient altceva decât noi înșine, este ceva care
îmi stă în față, un obiect și către care noi, în calitatea noastră de subiect,
suntem orientați”. Sciziunea subiect-obiect. Micul ecran. Emisiune =
cosmologie. Decantare. Dar subiectul și obiectul fac parte din (se mișcă în)
același câmp material mișcător, ecran. Subiectul este și corelativul obiectiv,
„eu”, filmul vizual. Humpty Dumpty nu privește la Alice când își vorbesc, as
usual. Percepția fără analizator kinestezic. Văzul e ca auzul! Sunet
învăluitor, odihnitor, din orice direcție același, stereofonic – nu întorci capul.
Sugestie vizuală pe cale verbală, șoptită. Ciudățenii de neînțeles. Mișcări
gratuite. Thriller: oul gata să cadă. Figurile absurde, imposibile
sedimentează. Sustragere. Stă să cadă. Își dă drumul. Umor englezesc.
„Subiectul liber”. „Humpty Dumpty sat on a wall, / Humpty Dumpty had a great
fall. / All the King’s horses and all the King’s
men / Couldn’t put Humpty in his place again”. Oul vorbăreț are un blocaj.
Vorbește cu fața întoarsă = rigor mortis. Poziție rigidă, ridicolă, ce pare
degustată, locuibilă, nostimă! Verbiaj. Accesare. Problema lui mult discutată este să nu cadă de sus. Cădere de sus = moarte.
Moarte insesizabilă. Episod umoristic, perceptibil, extrapolat! Romanesc.
Puterea deschiderii. Rugă de neînserare.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu