Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven

motto: „Creația întoarce cântare lui Dumnezeu / Lumină din Lumină, suflet adevărat, / Duhul muzicii face Lumină în noi / Când cu aripa-i în zbor ne atinge, / Răsună pașii Omului liber / Pe dalele Împărăției, / Slavă Ție, Hristoase!” (L.v. Beethoven, „Missa Solemnis”).

Viziunea creștină nu admite nici soartă, nici predestinare, care ar fi în contradicție cu libertatea de alegere dintre Bine și rău. ci numai menirea Destinului Hristic de mântuire și restaurare a Chipului originar al creației, Chip denaturat prin căderea în păcat. Această menire nu este însă o lege implacabilă, ci o asumare de bună voie și conștientă, de către fiecare persoană, a acestui Destin Hristic de mântuire.

Prin muzica sa, Beethoven arată din plin că și-a asumat conștient și cu fermitate acest Destin Mesianic de restaurare a creației, misiune inspirată prin revelație de Dumnezeu și întărită prin Daruri speciale de geniu și sfințenie. Muzica sa are un caracter transcendental, este profundă, complexă, dinamică și armonioasă, pătunde cele mai adânci straturi ale conștiinței, acolo unde are loc confruntarea dintre Arhechipul divin și „fără-de-chip-ul” satanic.

În partea I-a (Allegro ma non tropo) spațiul de luptă este cel spiritual, lăuntric. Valuri de har, energie și putere divină se revarsă în muzica sa, creând viziunea conlucrării artistului genial cu divinitatea. Greutatea acestui război lăuntric cu întunericul și păcatul este una dintre cele mai mari, căci vrăjmașul nostru este nevăzut și suntem atacați fără veste, de aceea această luptă este mult mai grea decât oricare alta; ea presupune multe pericole, mai ales pentru cei ce nu stau necontenit în stare de veghe.

Iată de ce universul duhovnicesc (de desăvârșire) implică multe sacrificii interioare și suferințe, pentru că cel care luptă se află în permanentă opoziție cu spiritul lumii căzute, spirit pe care Beethoven îl identifică cu „spiritul micimii”, de pe urma căruia el însuși a avut foarte mult de suferit. El însă își asumă această Golgotă, acceastă Cale Împărătească grea „de la suferință la bucurie”, după cum afirmă el însuși. Treptele acestui urcuș către Împărăție sunt trepte de desăvârșire lăuntrică, sugestiv revelate în muzica sa.

Partea a II-a (Molto vivace) sugerează dinamica desăvârșirii, printr-o Horă de idealuri și virtuți, de o rară frumusețe și armonie (Cercul-Hora fiind simbolul perfecțiunii). Prin forța pasiunii și a voinței, sufletul este propulsat pe trepte tot mai înalte. Chiar dacă biruința este foarte grea, hotărârea de a-și continua Calea este în acord  cu cuvintele lui Beethoven: „Trebuie să merg mai departe? Trebuie!” (Muss es sein? Es muss sein!)

Partea a III-a (Adagio molto cantabile). Pentru cei însetați de Adevăr și de sporire spirituală, care știu s-o asculte și s-o înțeleagă, muzica lui Beethoven deschide ochii orbi ai sufletului, creând viziuni tainice substanțiale, de ritual sacru, deschide porțile Împărăției lăuntrice, unde Treimea și-a făcut Lăcaș, iar Duhul Sfânt, Mângâietorul, îl mângâie și-l unge pe Omul îndumnezeit, ca Fiu al Împărăției.

Muzica sa are un caracter novator, eliberator și purificator, prin trezirea conștiințelor asupra sensului major al vieții. Muzica lui Beethoven reprezintă astfel arhetipul luptei pentru mântuirea persoanei umane prin propria sa lucrare și propriul răspuns față de Creator, dar în același timp și Arhetipul restaurării întregii creații sub acțiunea Harului dumnezeiesc.

În partea a IV-a (Finale) ritualul plin de evlavie și smerenie al liturghiei pământești unită cu liturghia cerească plină de măreție sacră deschide Calea împărătească, la capătul căreia renaște, prin biruința asupra răului, Poporul lui Dumnezeu ales, din Oda Bucuriei, cântare de recunoștință și slavă, adusă lui Dumnezeu, de o frumusețe profetică.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cealaltă față a lumii

Binele ascuns e tocmai ceea ce împiedică binele să devină o convenție, un act mecanic, formal. În acest punct se descoperă sensul nebuniei fericite. Ea deschide perspectiva către „cealaltă față a lumii”, către nevoia de trăire eliberată de clișee chiar în săvârșirea binelui. Scopul nebuniei în Hristos e subversionarea „feței” încremenite a binelui aparent și recuperarea expresivității ce vine dintr-o experiere a binelui autentică, spontană, printr-un excelent sincronizat tandem al exteriorizării interiorului și interiorizării exteriorului. În fapt, binele redus la formule ale binelui poate ușor deveni o mască îndărătul căreia se ascund motivații secunde, mai puțin altruiste, adesea virusând conținuturile formale ale părutului bine. De aceea, „metanoia” pleacă de la subversionarea binelui închipuit, sesizând mobilurile ascunse ale faptelor și declanșând acea „micșorare de sine” ce constituie intrarea în taina cuprinderii binelui necuprins, neplafonat. Cu alte cuvinte, în taina icoanei.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Scrisori imaginare (13)

Liniștește-ți inima. Toți norii aceștia grei care par că se abat asupra ta sunt iluzii, dincolo de ei e soarele, același soare care te-a făcut fericită ieri. Toate obstacolele care apar în calea ta sunt permise de Dumnezeu și au folosul lor. Nu considera obstacolele o povară pe umerii tăi. Fără cruce nu e înviere. Lucrarea e dumnezeiască și hristică! Cum am putea fi următorii lui Hristos dacă ne blestemăm viața la orice necaz relativ mic? Omul trebuie să fie înțelept și răbdător. Nu-ți pierde răbdarea.

De mine ai uitat? Parcă nici n-aș exista. Să știi că și pe pământ ai mulți prieteni, care te iubesc și ei cu adevărat. E drept că sunt și certuri, dar, te rog, nu le pune la inimă. Carmen are greșelile ei, e impulsivă, rea de gură, dar eu cunosc inima ei: te iubește. Nu pune la inimă greșelile, draga mea. Cât îl privește pe Gabi, e băiat bun, dar gelos. Din gelozie sare pe Carmen. E o mică vietate geloasă și răzbunătoare, dar n-are suflet rău, fiindcă uită repede răul și trece repede la iubire. Ce să facem? Copiii mistici ai naturii sunt, totuși, trăitori în trup, atașați de instincte, de valorile acestei lumi, sclavi în lupta pentru existență. Nu uita acest lucru. Au nevoie și de toleranța noastră, dar uneori, și de cuvântul nostru ferm. Nu trebuie scăpați din mână.

Să nu idealizăm starea de suflet a naturii. Cu cât se umanizează, cu atât sunt mai predispuși la căderi grave. Andi, de pildă, încă se prăbușește, cade în vechea umbră a corpului, vine lângă voi și plânge amarnic, văzându-se despărțit de atingerea dragostei voastre, prin trup. Vechiul trup a rămas, ca un membru fantomă, o parte din mentalul animalului trecut dincolo. El rătăcește după amintiri, ca în nisipuri mișcătoare. Câte lacrimi a plâns Andișor, umpli cu ele marea sărată. Chipul lui e brăzdat, ca un munte milenar. Carmen a știut asta. Atât de mult a plâns cu el, unită în gând cu obrăjorul lui, încât lacrimile li s-au amestecat, s-au împletit și au alcătuit un fluviu, o singură apă. Asta l-a alinat pe Andișor. S-a simțit dorit, iubit, neatins de uitare.

Însă Andișor are multe disponibilități spre metamorfoză, pentru că în viața de pe pământ mintea lui a crescut, a devenit atent la oameni, la chipuri, a putut să privească cu calm prezența străinilor. Găbișor era mai nervos decât Andișor, poate și pentru că era mai frustrat, mai gelos. Esențial e ca animalul să cunoască intenția ființei din fața lui. Reacția irațională e de ordin egoist: de pildă, ca în gelozie. Uneori, aceasta nu are motiv. Îl urăști pe celălalt pentru că, din ură, vezi în el un rival. De aceea, și animalul trebuie învățat, sancționat, educat. Desigur, natura nu poate fi forțată. Un boboc desfăcut cu mâna moare. Transformarea cere timp. Purtați grijă așadar unii de alții cu dragostea lui Hristos.

Ludwig

Carmen Caragiu (1965-2015)

Despre educație și conștiință

Scopul educației constă în dezvoltarea echilibrată și conjugată a voinței, intelectului și afectivității. Dacă voința se dezvoltă în exces, se intră în raza de incidență a complexului puterii, dacă intelectul se extinde autist și supraponderal, se poate cădea în raționalism exacerbat, iar dacă afectivitatea domină absolutist peisajul psihologic, psihicul poate fi apăsat de gravitația complexului plăcerii. Conștiința fiind cea care nu îngăduie o evoluție unilaterală a ansamblului psihic, ea este cea vizată în primul rând de procesul educațional. Cu alte cuvinte, modelul fundamental al educației nu este un om cu voința hiperdezvoltată, iar intelectul și afectivitatea hipertrofiate, nici un om cu intelectul hiperdezvoltat, iar voința și afectivitatea hipertrofiate, nici un om cu afectivitatea hiperdezvoltată, iar intelectul și voința hipertrofiate. Modelul ideal al educației este omul cu conștiință, în care funcțiile psihice se dezvoltă într-o întrepătrundere armonioasă.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Problema corporalității

Una dintre cele mai complicate și disputate probleme din istoria filozofiei și teologiei este cea privind „necesitatea” corporalității în actul creației. De ce a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze o ființă de creație „întrupată”? De ce nu a creat doar ființe „pure”, necorporale? Sfinții atrag atenția că în raport cu Dumnezeu până și îngerii au o anume corporalitate, desigur, de o consistență mult mai fină în raport cu restul creației. În cel mai adânc sens, trupul poartă cu sine taina celuilalt prezent întru sine. Trupul e „capătul” nostru dinspre alteritate și „prelungirea” ființei noastre spre celălalt, puntea peste abisul izolării etanșe în propriul egoism. Cu alte cuvinte, trupul e cel ce nu ne lasă să fim absorbiți „monologic” în propriul univers lăuntric, până la un „egoism transcendental”. Aceasta pentru că trupul este o „antenă” ce sesizează pe celălalt, (sur)prinde lungimile de undă ale alterității, manifestând o așezare „transversală” în raport cu „imaginea de sine”. Prin trup, fiecare „particulă” de realitate a lumii create poate dezvolta tensiunea esențială prin care atrage și se lasă atrasă de orizontul eshatologic al comuniunii.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Despre corp

Corpul e expresia unității și a unicității unei sineități deschise spre alteritate. Corpul e totodată alteritatea (naturii) ce participă la sineitate (suflet). Prin corp, natura și omul se întrepătrund și își comunică însușirile. Corpul e amprenta fenomenală a ființei (beingprint). Corpul e un „nod” fenomenal (phenomenal-knot), ce leagă strâns spiritul de natură, conferindu-le un orizont comun. Corpul are condiția euharistică, a „împărtășirii de celălalt”. Paradoxal, corpul se constituie din interior, plecând de la mișcările sufletului ce se compun cu participările sale și tocmai de aceea în vis sau după moarte se păstrează o condiție corporală, imaginea corpului, fie ea și una mult mai proteică. S-ar putea spune chiar că se manifestă un fenomen de entanglement între suflet și natură prin intermediul corpului. Prin corp, pururea, omul are nostalgia naturii, iar natura are nostalgia omului. Corpul este „ochiul-Janus”, ochiul cu două priviri, una orientată spre sine, cealaltă spre alteritate. S-ar putea spune și: o privire a sinelui spre alteritate și deopotrivă o privire a alterității spre sine. În particular: o privire a sufletului spre natură și una a naturii spre suflet. Corpul este un loc de conjuncție, de întâlnire și împărtășire neamestecată a sinelui cu alteritatea. Corpul e, mai mult, locul micșorării de sine (kenosis) la întâlnirea cu alteritatea. De aceea, corpul este un semn al smereniei, dar și un indicator al slavei divine, ce se revarsă în „golul” smereniei. Moartea corpului este o condiție a răsturnării ordinii fenomenale, a unei inversări a perspectivei, în urma căreia sufletul apare ca miez transcendental sau focar transfigurativ al lumii fenomenale, iar chipul divin se dezvăluie ca miez transcendent sau focar transfigurativ al sufletului.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Atenție, interpretare, împărtășire

Cele două travalii fundamentale ale artei sunt cel de transformare a senzației în impresie și cel al transformării impresiei în expresie. Calitatea impresiilor stă la baza unei bune developări expresive, după cum acuitatea senzațiilor stă la baza unei bune întipăriri impresive. Impresia este o senzație interpretată, expresia e o impresie împărtășită. Atenția are ca orizont intențional interpretarea și interpretarea are ca orizont intențional împărtășirea. 

Carmen Caragiu (1965-2015)