Cum sari de la una la alta (91)

Teama de ce zic alții, de cum mă privesc. Orgoliu, prostie = urâțire. Farmec = are pe vino-ncoace, je ne sais quoi. Culcușul meu e somnul. Gâsca pe apă. Muzica înaintează cu fața la trecut. Coboară treptele subterane. Micul meu univers, ai plecat! De-abia ai început să sângeri! Amintirile vorbesc. Mă iubește. Cutie de rezonanță. Simbolul e proteic, nu aparține nimănui. Postludiu = paradoxal, caracatița se retrage. Mișcare liberă. Ochii sunt liberi să zboare, să se rotească: volan zburător. Corpul e liber să se legene, să se-nvârtească. Se-nvârtește pământul cu tine. Nu mai știi pe ce lume te afli: ai amețit. Disociere: ce folos dacă acest chip va deveni un pumn de țărână? Să nu mă uiți. Amintirea păstrează aroma. Mila, iubirea = câmp protector. Mintea nu se mai încarcă negativ. Nu-și mai consumă energia pentru a urmări și a respinge împrejurările. Se dizolvă criza de timp. Ochi de văzut, urechi de auzit. Iubire, morală, înțelegere. Milă învăluitoare. Grija de ființă, de suflet. Noaptea, oamenii nu se mai uită în oglinzi, ci în amintire. Muzica te răscolește indefinit, emoțional, la nivelul „înclinațiilor”. Compasiunea universală = drum hamiltonian (trece prin toate chipurile).

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (90)

Capcana. Răul se întoarce asupra ta. Secătuire de puteri, de conștiință. Blocaj. Scârbă. Lespede, apăsare. Atmosferă închisă. Posesiunile se răsfrâng asupra celor ce le posedă. Magnetism, inducție. Cochilie. Inhibiție. Greșeli de limbă. Pressing. Depresie. Ceva forțat, contrafăcut, insuficient, inconsistent, incomplet, tragic! Castrare. „De ce?” Drenare, limpezire, luminare a fundalului. A nu fi prea meticulos, prea atașat de semn. Te-ai obișnuit să privești dintr-un anumit unghi, să mănânci lucruri gata-digerate, să forțezi lucrurile. Forma demonstrativă, perseverativă, prea exhibată e creația atașamentului. Sufletul e îmbrățișat direct, nu prin simț kinestezic, nu prin reper (relativitate). Imaginația nu-i „legată” de loc, de forma conținutului, nu-i complexată. Bătrânețea, putrezirea e irelevantă. Sufletul e tânăr, verde. Inteligența nu-i posesivă, nu-i copilul meu, ce-a ieșit din mine. Nu se cramponează. Autoironie. Sclipire. Arta scapă de sub inducție, hipnoză. Imaginarul nu-i un spațiu al evadării. Întreruperea timpului psihologic, curățarea de mâzga psihologiei. Feeria profundă, music-hall-ul „înlătură asprimea trecutului și nu păstrează decât epura lui”. Scrierea mizează pe o „slăbiciune” a cuvântului: aceea de a nu putea să se închidă în limitele unui singur sens. În artă, ambivalența e necesară, pentru a marca selectivitatea semiotică. Descriere expresivă, plastică. Ești în toiul poveștii. Chipul este expresia sufletului. Într-un tablou totul rezonează, totul semnifică. „A devia în afara cuplului fatal care leagă moartea de viață, opunându-le” (Barthes). Ninge pe pian. Muzica te răscolește, te face să te simți alt om. Dorințele prind viață. Să ne ferim de cercurile vicioase. Logica e pândită de cantitativism (ignoranță), reducționism. Corpul se formează numai sub zodia (umbrela) unei conștiințe. „Străinătate”. Aproapele are un chip necunoscut. Străin pe pământ. Mister infinit. Ploaie în genunchi. Semnul = scris pe apă. Racord instantaneu. Muzica îți sfâșie inima. „Luați, mâncați și beți...” Cuminecarea. Spălarea picioarelor. Cel ce vrea să fie în Fiul să fie în urma tuturor. 

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (89)

Plonjeu. Cascadă. A gândi este o acțiune, în eros. Atitudine = frumusețe. Dorință. Pătrundere în adâncul inimii. Funcția altruistă a iubirii. Nu e nevoie să mai ții cârma. Dumnezeu cunoaște inima fiecăruia, visele fiecăruia. Nostalgie. Metaforă plasticizantă. Privire pasionată. Ochii lui întunecoși o țintuiau, sorbindu-i fiecare linie a trupului. Albul ochilor îi scotea în evidență pupila. Ce „vrea” pasiunea? Ce ura? Îndrăgostiții atârnă de cer. Cu prima mișcare, se pune în mișcare întreaga simfonie. Căldură. Muzica are centrul de greutate în amintire, în trecut (asociații automate cu imaginile nostalgice). Și totuși, muzica ne învață să mergem. Nostalgia e „grea” și totodată dulce, ușoară. Spațiu = elice, moț, „țâța” perspectivei ansamblului. L’autre? Febra gândirii. Galop. Datul cu gura  = sărut. Datul de toți pereții = văruit. De-a v-ați ascunselea. Pierzi sensul. Absența, căsuță goală. Punct mort. Ai pierdut sensul, aroma. Te duci după aromă, precum câinele după miros. Sinteză calitativă, grațioasă. Vedere panoramică, perspectivă de ansamblu, distanțare cu sens. Asterix. Corp aromatic. Noi confundăm simbolul (reflexia) cu emisia directă a conștiinței de sine. Panorama este extinsă asupra referentului material. Sensibilitatea se dă prin expresie, căldură, empatie. Mișcarea mecanică, alăturarea, simpla juxtapunere nu formează o expresie! În spațiul inimii. Hora. Inima arde spațiul gol, singurătatea, masificarea, derealizarea. Resurecția imaginii. Iubirea nu face pași în spațiu. Însumarea nu prinde esența apariției valului! Întoarcere cu fața. Ți s-a luat un văl de pe ochi. Vin berzele. Aripi. Te port în mine. La orizont e dorul, posibilul, chemarea, amintirea, învăluirea. Infiltrarea în inimă. Panorama lumii (sinteza) ascunde un mister, o enigmă, o taină, un ochi, o neliniște. „Camera” (Hitchcock) are tresăriri. Între suflete nu se pun distanțe. Relația nu-i de contiguitate, ci de cuprindere reciprocă. „Golul” despărțitor nu intră în sinteza picturală, în imaginea pictată cu sânge. „Îmtre buze și sâni, chiar și pietrele prind aripi” (poem ameriindian). La linia oricărui orizont închipuit ești tu. Proiecție. Acord. Te faci văzut. „Îndrăgostindu-te, vei vedea”. Te percepi din afară, din orizontul estezic.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta (88)

Cantitativismul se dilată în spațiul subiectului. Persoana, corpul rămân însă „față în față”. Corpul nu-i atins de cantitativism, nu poate deveni „lest”. E cu totul altceva! Se face o confuzie gravă. Subiectul se mișcă în spațiu în deschidere. Ceea ce materia doar simbolizează, prin însăilătură, la el e carne, corp aromatic (asterix). Infinit intensiv. Sinteza chipului, întregire, unirea steluțelor (părților) în întreg. Sinteză semnificativă, prereflexivă. Cuprindere amplă, universală. Aripă. Ochi plutitori. Vedere-împreună. Strângere laolaltă. Covor. Coșuleț. Post-structuralism. Nu se lasă prins în clește. Nu e supus fluctuației dureroase, în bătaia vântului. Pâinea vieții. Mintea viscolită nu-și calculează (evitant, asigurant) avânturile de forță. Plutire. Ochi închiși. Sinteza spațiului trece prin inimă. Așa cum există corp duhovnicesc, există și spațiu duhovnicesc, calitativ. Muzica (giruetă) stă cu fața întoarsă la trecut, așa cum Persoana la viitor. Aparițional = concept superior, Chip. Corpul = component psihic, componentă a personalității. Toate componentele trimit la conștiința de sine. Te tragi îndărăt: semnul selecției perspectivei de ansamblu. Piruetă pe gheață. Nu ai postament, dar ești ca și când te-ai da cu placa. Puterea exemplului. Tonul face muzica. Munca este pusă între paranteze. Scrânciob. Cărucior. Rățușcă de lemn. Toposuri culturale. Fantasmele prind viață. Îmi aud gândurile. Imaginație = în-CHIP-uire. Orice există tinde către CHIP. Atmosfera este un cadru al unei întâlniri. Legea atracției pneumatice. Noblețe. A fi nobil înseamnă a personifica ambientul, a nu simți singurătatea. Dansul de sub durere este dansul subacvatic, dansul legănat, dansul particulelor.

Carmen Caragiu (1965-2015)