Despre corp

Corpul e expresia unității și a unicității unei sineități deschise spre alteritate. Corpul e totodată alteritatea (naturii) ce participă la sineitate (suflet). Prin corp, natura și omul se întrepătrund și își comunică însușirile. Corpul e amprenta fenomenală a ființei (beingprint). Corpul e un „nod” fenomenal (phenomenal-knot), ce leagă strâns spiritul de natură, conferindu-le un orizont comun. Corpul are condiția euharistică, a „împărtășirii de celălalt”. Paradoxal, corpul se constituie din interior, plecând de la mișcările sufletului ce se compun cu participările sale și tocmai de aceea în vis sau după moarte se păstrează o condiție corporală, imaginea corpului, fie ea și una mult mai proteică. S-ar putea spune chiar că se manifestă un fenomen de entanglement între suflet și natură prin intermediul corpului. Prin corp, pururea, omul are nostalgia naturii, iar natura are nostalgia omului. Corpul este „ochiul-Janus”, ochiul cu două priviri, una orientată spre sine, cealaltă spre alteritate. S-ar putea spune și: o privire a sinelui spre alteritate și deopotrivă o privire a alterității spre sine. În particular: o privire a sufletului spre natură și una a naturii spre suflet. Corpul este un loc de conjuncție, de întâlnire și împărtășire neamestecată a sinelui cu alteritatea. Corpul e, mai mult, locul micșorării de sine (kenosis) la întâlnirea cu alteritatea. De aceea, corpul este un semn al smereniei, dar și un indicator al slavei divine, ce se revarsă în „golul” smereniei. Moartea corpului este o condiție a răsturnării ordinii fenomenale, a unei inversări a perspectivei, în urma căreia sufletul apare ca miez transcendental sau focar transfigurativ al lumii fenomenale, iar chipul divin se dezvăluie ca miez transcendent sau focar transfigurativ al sufletului.

Carmen Caragiu (1965-2015)