Problema corporalității

Una dintre cele mai complicate și disputate probleme din istoria filozofiei și teologiei este cea privind „necesitatea” corporalității în actul creației. De ce a fost nevoie ca Dumnezeu să creeze o ființă de creație „întrupată”? De ce nu a creat doar ființe „pure”, necorporale? Sfinții atrag atenția că în raport cu Dumnezeu până și îngerii au o anume corporalitate, desigur, de o consistență mult mai fină în raport cu restul creației. În cel mai adânc sens, trupul poartă cu sine taina celuilalt prezent întru sine. Trupul e „capătul” nostru dinspre alteritate și „prelungirea” ființei noastre spre celălalt, puntea peste abisul izolării etanșe în propriul egoism. Cu alte cuvinte, trupul e cel ce nu ne lasă să fim absorbiți „monologic” în propriul univers lăuntric, până la un „egoism transcendental”. Aceasta pentru că trupul este o „antenă” ce sesizează pe celălalt, (sur)prinde lungimile de undă ale alterității, manifestând o așezare „transversală” în raport cu „imaginea de sine”. Prin trup, fiecare „particulă” de realitate a lumii create poate dezvolta tensiunea esențială prin care atrage și se lasă atrasă de orizontul eshatologic al comuniunii.

Carmen Caragiu (1965-2015)