Decupare
= convergență focală. Picturalitate. Nu „împingi” obiectul pentru a-l întoarce,
ca să-l vezi din spate. Obiectul sedimentează, e văzut instantaneu. Vederea nu
necesită instrument. Ecranul (ochiul) e pururi deschis. În picturalitate, nu
există conduită evitantă a ochilor, glisaj de la (ruptură de nivel între)
privirea magnetică a cuiva la (și) ambientul (preșul) banal. În eros, ochiul
minții e activ. Odihna oculară, deviația privirii nu conduce la ștergerea
conținutului (blocaj). Ochiul minții e pururi în centru, drept, neobosit,
deschis în mijlocul craniului. Apariționalul are esență de conștiință, de
vedere. El nu este un obiect ce trebuie văzut (cu efort), ci este însăși
vederea, însuși conținutul pururi centralizat. Noi nu obosim să privim, ci
obosim să luptăm cu absența conținutului, cu absența funcției de conștiință, cu
dispariția conținutului. Tratamentul intensiv = corelat obiectiv al regenerării
sensibile. Mneme. Nu trebuie să faci efort de întoarcere, de centralizare.
„Efortul” e resimțit ca inerție plăcută, ca la legănat. Statornicie.
Stabilitate. Developare. Nu „tragi clișeul”, nu te încordezi și te urnești (să
ai vedere) spre stânga (unde spațiul e constituit), ci conștiința îmbracă
direct forma senzorială, pentru că nu există inerție, decalaj, disfuncția unui
plan al conștiinței. Sincronicitate. Animalul e la fel de important ca un om,
ca un copil, ca un handicapat. Halucinație: ai
în tine pădurile de brad. Dumnezeu e etern și viu. Ce factor
stabilizează imaginația? Ontognoseologicul! El este magnetismul ce comandă
formarea culorilor, a spectrului, extensia conștiinței în spațiu, sensul
forțelor kinestezice. Perspectiva = giruetă. Mutarea sincronă a clișeului e
contentivă, odihnitoare pentru ochi. Ea „trage” energiile, parcă le leagănă, de
fapt, face inutil stresul care urmărea neputincios tocmai asta (mutația).
Presiune erotică contentivă. Eros = particularizare. Nu-i un sentiment amorf.
Semințele culorii, ale formelor fine, de vis sunt în el! Frumusețe? Năsuc.
Plan, detaliu stabilizat. Atmosferă, magneton. Nu obosești, pentru că nu
dispare conținutul. Poezia și muzica sunt odihnitoare. Plasticitate.
Caramelizare. Intensificarea nu e sensul interzis, nu distruge imaginea.
Apropiere infinită, străpungere, fosforescență. Planul de profunzime al
senzațiilor interne se deblochează. Efectul de localizare locuiește în personaj
(developat continuu). Nu îți repugnă apropierea prea mare, nu-i simți duhnetul
răsuflării în nas. În artă, singurătatea e fosforescentă (și străvezie). Clipa
este developată, nu doar ceea ce este la capătul unei acțiuni, al unui interval
orientat. Conștiința = sincronicitate, muzică. Arta = sublimarea dorințelor,
prin obiectivarea lentă a filmului realizării lor. Dorința pornește din plin
romanesc. Este circumscrisă exclusiv pe particular, pe tonalitate, pe culoare,
pe romanesc, nu pe general. Generalul e dat deja (e „gol”, gândire incoloră). Generalul,
schema corporală, sănătatea, binele mic, exclusiv supraviețuirea goală,
încorsetarea în datul invariabil, imobil, preexistent (plictiseala, simțul
destrămării și nevoia de nou, de schimbare, de miracol), acestea sunt faptele
psihologice. Variația particularului (imaginația poetică, cosmică) nu stă în
„puterea” noastră. Dinte ciobit. Reprezintă poetic o dramă mai mare. Materia =
filmul umed, emulsia, baia de revelare. Nu porți grija conservării imaginii.
Pici la mijloc. Ești mereu la suprafață (înainte să se producă coliziunea, să
emită sepia = avertizare), mereu la început. Puii s-au făcut mari. Își poartă
singuri de grijă. Trupul duhovnicesc = candelă ce nu se stinge. Nu trebuie
întreținut: hrană veșnică, nestricăcios, dar nu prin „fixație de forță”. Nu
există frumusețe decât în individualitatea unei viziuni.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu