În amintirea părintelui Ghelasie, model de frumusețe în comportamentul gândirii

Sunt rari teologii dotați cu o bună intuiție filozofică. Părintele Ghelasie a fost unul din aceștia. Filozofia prezentată de părintele Ghelasie este filozofia bunului simț al gândirii.

În epoca în care trăim, nu se mai poate face teologie viabilă fără a lua în calcul, de pildă, cea mai importantă achiziție a gândirii fenomenologice în sensul ei valorificat de germanul Heidegger, care a radicalizat noțiunea de existență până la a o face opusă ideii de esență: existență vs. esență.

Existența reprezintă la Heidegger starea efectivă a omului aruncat în lume și ea poate fi descrisă prin ceea ce filozoful german a numit „existențialii”, caracteristicile de ființă ale Dasein-ului, între care se pot enumera: faptul-de-a-fi-aruncat-în-lume, faptul-de-a-fi-întru-moarte etc. Experiența facticității umane radical supuse timpului și morții este apriorică, observă Heidegger, și ea îi vizitează atât pe păcătoși, cât și pe sfinți. Fapt constatat este că nici un argument metafizic, privitor deci la esență – o pretinsă „esență” aflată dincolo de așa-numite aparențe – nu poate răsturna experiența imediatului, nu poate anihila în sens decisiv forța ei de impact brutal asupra organismului și convingerilor sale înrădăcinate în carne. Dacă există o existență conformă esenței, nu pe aceasta o trăiește omul. Real este, pentru existențialiști, ceea ce este trăit, datul în trăire.

Interpretarea primordială și, într-un anumit sens, cea mai credibilă interpretare a realității o dă trăirea, convingerea subconștientă, această reacție neconstrânsă de rațiune a ființei noastre care ne aruncă într-o lume deja constituită prin această trăire. Ne-am obișnuit să considerăm criteriul rațional în sine ca fiind el răspunzător de concepția despre lume pe care o avem. Ori, în sensul cel mai autentic al cuvântului „lume”, tocmai prin trăire se constituie „lumea”, o anumită lume – prin participare. Schizofrenicii trăiesc în aceeași lume în care trăim și noi, „ceilalți”, și totuși pentru cei dintâi lumea se „derealizează”, întrucât nu „participă” la ea. Aceleași obiecte cad sub simțurile lor, ca și sub ale noastre, dar nu obiectele în sine impun convingerile: în timp ce pentru unii culoarea lucrurilor rămâne vie, în ochii altora lumea „se șterge” (sindromul de „fading”), înlocuită de un pustiu insuportabil.

Părintele Ghelasie are dreptate să afirme că în grădina Edenului „Pomul Morții” este însuși Pomul Omului: omul alege, participă la o realitate, realitatea pentru om se constituie in funcție de participarea sa. Glasul lui Dumnezeu se auzea, încă, dar Adam nu-l mai auzea prin „participare”, și, deci, era ca și când nu s-ar mai fi auzit.

Pentru „esențialiști” – le reproșează existențialiștii – e ușor de spus că un anumit lucru doar „pare” a fi o evidență.

Pentru existențialiști, însă, acea evidență este, există, este realul. „Existența” acestei evidențe este mai puternică decât o eventuală esență care i-ar contrazice (doar teoretic) existența.

Deci, pornim de la existență, și chiar din plină existență.

Problema „existenței” așa cum au pus-o filozofii se cere adânc înțeleasă și neapărat luată în calcul în orice încercare de construcție antropologică pe tărâmul teologiei. Părintele Ghelasie Gheorghe a intuit această necesitate cu un simț admirabil.

„Paradoxal – spune sfinția sa – Pomul Morții este însuși Chipul în Sine al Omului, în care omul se oglindește și își menține conștiința personală de om. Nu Dumnezeu a așezat ostentativ (ca o provocare, n. ns.) Pomul Morții, ci acest Pom a apărut de la Sine o dată cu omul, ca o reflectare-umbră a omului”.

„Adam-Omul era nemulțumit în Rai, deși avea totul, (...) dar nu putea trăi Raiul fără această deschidere a firii de om, ce este hotar între lumi”.

Ispita în om, ne dă de înțeles părintele Ghelasie, este și altceva decât glasul Șarpelui. Chemarea unei „alte realități” vine din adâncul omului însuși, unde e prezentă și alternativa ca neant a libertății umane. Această dublă dimensiune, acest „dublu chip” al omului exercită dubla atracție, în sensuri contrare.

„Omul este Hotarul între lumi, de aceea are o veșnică neliniște metafizică-transcendentală, are neliniștea trecerii peste Hotarul Lumilor” („Omul, Hotarul de Taină”, p. 71). Omul se descoperă pe sine nu doar participând la ce este, ci și neparticipând la ce nu este. Durerea, suferința, jertfa spun mai mult despre om decât antonimele lor din vocabular. Ispita existențială determină omul să ia atitudine: el ca să fie, trebuie să participe la „ființa” sa.

Căderea protopărinților nu diminuează cu nimic importanța faptului că Adam și Eva se deschid spiritual numai prin confruntarea cu „hotarul-legea Pomului ispitirii”, afirmă părintele Ghelasie.

Această experiență a întânirii cu Pomul Morții trebuia făcută, chiar cu prețul urmărilor nefericite. „Numai când Adam și Eva sunt puși în confruntare cu acest Hotar-Legământ ca Pom al Ispitirii, atunci în om se deschid Conștiința și Firea de Om”.

Orice „alegere” e un „legământ”, spune cu o intuiție de o excepțională pătrundere părintele Ghelasie, referindu-se la alegerea făcută de om, care este în orice caz „existențială” și, fiind existențială, devine ca o legătură de nedesfăcut. „Existența” înghite omul, așa cum l-a înghițit odinioară pe Adam.

În considerațiile referitoare la pricina căderii protopărinților, părintele Ghelasie o identifică pe aceasta mai degrabă cu forța irațională, decât cu mândria indusă de Șarpe. Astfel, în formula ispitirii care este „Veți fi ca Dumnezeu, dacă veți mușca din măr” se pune principalul accent al interpretării nu pe ambiția de mărire, ci pe însuși actul „mâncării”. Se decapitează astfel lesnicioasa ipoteză ce consideră mândria – cauza tuturor relelor – păcatul pricinuitor al căderii. (O astfel de ipoteză pornește întotdeauna de la premisa că Pomul Cunoștinței Binelui și a Răului este „Pomul Șarpelui”, și nu „Pomul Omului”, precum crede Părintele Ghelasie).

Cea mai stranie abatere în actul adamic nu este dorința de a fi ca Dumnezeu (și sfântul aspiră, în chip smerit, să fie ca Dumnezeu, dar nu Dumnezeu), ci modul insolit de a „ajunge” la Dumnezeu, mușcând din măr, și mai ales, ne întrebăm, cum s-a ajuns încât s-a cedat acestei ispite aberante a gândului! Aici identificăm cea mai stranie întorsătură de situație, aici începe iraționalul (antrenând căderea în „existență”), cu un act ce nu mai are nici o legătură rațională cu pretinsa lui consecință. Ispita nu a atras mândria (Adam era, de altfel, un inocent), ci pofta irațională, mâncarea ca mușcare cu simțurile și pentru simțuri. A mânca – și aici iarăși bine sesizează părintele Ghelasie, pe care îl înțelegem și de ce pune un atât de mare accent pe „mistica mâncării” –, a mânca devine brusc un act inaugurator de absolut, ca și când centrul lumii se mută în stomac!

Mare iubitor de paradoxuri adânci, gândind ca un existențialist, părintele Ghelasie nu se ferește să vadă sensul decisiv al episodului referitor la mușcare din măr, în chiar literalitatea verbului „a mușca”, al cărui înțeles devine cu atât mai tainic și de neînțeles, cu cât e perceput mai adânc în denotație, nu în conotația sa de natură simbolică.

Simplu „a mânca” în Eden e un act de neînțeles. Dacă gustarea din ceilalți pomi, îngăduită de Dumnezeu, aparține ordinii realității respective și cu necesitate are (și) un sens figurat (poate cu înțelesul de „gustați, că bun este Domnul”), în schimb, gustarea din Pomul Cunoștinței Binelui și a Răului este un act radical ieșit din această ordine, e pur și simplu actul de a mânca pentru plăcere, este „mâncarea plăcerii”, cum spune părintele Ghelasie.

Mâncatul în sine e o pornire stranie atunci când nu trăiești într-o lume a nevoilor, a selecției naturale. Oricine știe că plăcerea mâncării ca act fiziologic prin care se întreține viața organismului ține de instinctul de conservare în condițiile unei existențe în timp, cum este existența-spre-moarte. Prin plăcerea în sine de a mânca – spun biologii – se manifestă în organismul animalic principala funcție de adaptare la realitate.

Însă, când Adam a mușcat din măr, el era un om nemuritor, și nu avea „nevoi” trupești propriu-zise. Plăcerea din care s-a înfruptat nu era, deci, un „răspuns” la realitatea în care trăia. Ea a existat înainte ca biologia să o determine în mod necesar, ca și când efectul ar fi precedat cauza. Avem aici, iată, un argument biologic împotriva bio-determinismului! Cu omul începe căderea. Nu realitatea determină omul, ci acesta determină realitatea. Reacția omului a fost înaintea „realității”. Gestul făcut de Adam antrenează mutații ontologice. Părintele Ghelasie dezvoltă această idee a unui „determinism invers” în cartea sa „Pe urme antropologice”. „Legea omului e legea lumii”, afirmă autorul cărții. Natura „evoluează prin înduhovnicirea Omului, după cum a căzut prin căderea Omului. Înduhovnicirea preface și fizico-chimic natura creată, prin „supraenergizarea harică-divină””.

În sens existențialist, „lumea” e în om și prin om. Episodul căderii protopărinților validează această viziune filozofică. În momentul când Adam a mușcat mărul, plăcerea localizată în corp a fost un mod de a locui lumea, un răspuns la mediu. (Este interesant de subliniat că mediul nu apăruse încă...). A fost un mod de raportare existențială la o altă realitate, care nu există nicăieri altundeva decât în om. (Aici, fenomenologia ar avea un cuvânt serios de spus prin teza ei despre lumea concepută ca un conținut intențional al conștiinței.) Reacționând ca un om trupesc și muritor, Adam căzuse deja în „existență” („existența” cea „spre-moarte”). „Și s-au văzut goi”... Pentru om, cum s-a mai spus, lucrurile își dobândesc sau își pierd valoarea ontologică prin „participare”. Din acea clipă, Dumnezeu, supra-esența adevărată a existenței, nu a mai existat. El era „de-realizat”, chiar dacă nu încă cu totul absent, în fața vederii omului, și omul a căzut în „existență” („cealaltă” existență); așa cum cineva adoarme și se trezește în „realitatea reală” a visului.

„Și s-au văzut goi”... Bine remarcat și descris în filozofia existențialistă, „faptul-de-a-fi-aruncat-în-moarte” exprimă cu claritate această situație. Adam e aruncat în lume, e înghițit de existență (prin poftă), așa cum înghite existența omul lăsându-l fără orizont. Dar, această „altă lume”, către care l-a atras pofta sa întunecată, era dintotdeauna în om, chiar dacă neînstăpânită în om! E vorba de alternativa ca neant a libertății umane, o libertate constitutivă, oricum, esenței umane!  Nu putem priva omul de această dimensiune a sa, la fel de esențială pentru a-l înțelege ca și dimensiunea „îndumnezeirii” sale.

Fenomenul uman în deplinătatea frumuseții sale se poate afirma valorificând tocmai această „diferență de potențial” existentă în om și care este însuși omul.

Cuvântul din Evanghelie nu-l fericește pe cel ce nu se supune ispitei. Cum s-a spus mai înainte, omul se descoperă pe sine nu doar participând la ce „este”, ci și neparticipând la ce „nu este”. Durerea, suferința, jertfa spun mai mult despre om decât antonimele lor din vocabular. Suferința umanizează omul. Durerea desparte apele. Poveștile care te fac să plângi nu vor înceta să existe în veșnicie și ele aduc fericire. Imaginea omului care străbate ispita rămâne o constantă eternă a conștiinței de sine a omului, chiar și atunci când, în aerul tare al veșniciei, omul nu va mai putea fi „ispitit”. Însă ritualul rememorării de sine va continua să miște la nesfârșit conștiințele.

Părintele Ghelasie are dreptate să înțeleagă Pomul Morții nu doar ca un punct de pornire al căderii omului, pe povârnișul neascultării. Ceva mai mult decât atât, el vede acest „Pom” ca fiind constitutiv esenței antropologice și că el trebuie asumat ca și „cruce”. Problema alegerii morale (între bine și rău) o mută pe tărâm ontologic și o imortalizează, așadar, ca problematică ontologică lămuritoare pentru ce este omul.

Acest punct de vedere are printre altele avantajul că salvează valoarea (ca formă de răspuns propriu al Creației) CULTURII pentru veșnicie: „Iubesc mult arta, filozofia, medicina” – nu ezita să declare părintele filozof, explicând și de ce: „Muzica face să tacă mintea și re-conștientizează Chipul”.

***

Afirmația că omul se definește prin participarea la propria sa esență necesită o seamă de precizări suplimentare. „Existența” ca realitate trăită coincide cu adevărul din inimă (fie că acest adevăr o „străpunge” spre moarte, fie spre viață). Se ridică, însă, unele întrebări imperioase: în ce măsură omul participă la rău și dacă participă „cu adevărat la rău, înseamnă că el este în esență rău” de vreme ce se „identifică” cu o realitate, să zicem, desacralizată? În ce măsură, însă, putem spune că se identifică cu această realitate omul: aceasta-i întrebarea cheie.

Psihanaliza ne oferă destule motive pentru a argumenta un răspuns negativ la întrebare: omul nu-și poate privi în față „antichipul”, nu se poate identifica cu el, oricare ar fi situația sa existențială.

Să luăm cazul unui om obișnuit, care crede și nu prea crede în Dumnezeu, nu pentru că ar fi potrivnic ideii de Dumnezeu, ci fiindcă „existența” însăși înghite dinadins parcă orice dovezi despre Dumnezeu. Trăind într-o viață fără orizont, acest om are șansa să poată să-și smulgă mintea din viitor (din viitorul foarte îndepărtat) și să se „refugieze” confortabil în trăirea prezentului. Șansa i-o oferă chiar mecanismele psihologice de „apărare” înnăscute în ființa umană. Fără aceste mecanisme de apărare (refulările masive, sau travaliul psihic continuu), un om oarecare, un om al pământului n-ar putea trăi, știind că moare. Fie că aderă teoretic la el, fie că nu, oricum ar fi, omul nu primește în sine gândul morții definitive. Noi, deși știm cu toții că vom muri, nu suntem ca bolnavul acela de cancer care își dorește moartea fiindcă știe că moare. Diferența dintre un om „sănătos” și acesta din urmă este că în primul caz funcționează cu o admirabilă spontaneitate și cu precizie de ceasornic toate mecanismele de apărare psihică, răspunzătoare de cenzurarea reflexă a informațiilor neplăcute.

Experiența unei vieți fără Dumnezeu și a unei existențe-spre-moarte nu „încape” în om. Omul se deprimă, afectiv nu o acceptă, prin urmare – e una din soluțiile cele mai facile și provizorii, înainte de a se „strânge cercul” în jurul lui – el evită să privească în față realitatea crudă, întoarce capul, își închide ochii. Toate acțiunile și gândurile sale încep să semene acum cu deschiderea unei paranteze care – prin tot soiul de subterfugii subliminale – nu se mai închide niciodată, o paranteză menită să fie o amânare a scadenței.

Omul aruncat în existență elimină automat informațiile neplăcute, de aici, „orbirea” sa „necesară”. De aici, iraționalul poftei pe care teologia o asociază cu întunericul! Pofta oarbă nu e așa după legea diavolului, după cum acuză o formulă mult prea reducționistă, ci e „oarbă” fiindcă așa cere „legea omului”. Chiar și căzut, omul reacționează ca om. Omul nu poate reacționa ca anti-om. Chiar și ucigaș, se poate iluziona încât să se vadă pe sine sfânt, simte și singur își împlinește nevoia de autojustificare continuă. Mediul înfloririi păcatului este – logic! – uitarea, este întunericul cu nesocotirea consecințelor. Perdeaua grea care se lasă pe conștiința omului vine, paradoxal, din însăși esența sa umană, pentru că pe cât este de adevărat faptul că dumnezeiescul Chip al omului rămâne „ascuns”, tot atât de adevărată este situația că „antichipul” nu poate fi privit în față! Argumentul psihanalizei este hotărâtor pentru a putea fi susținută o asemenea afirmație!

Supus constrângerilor unei existențe dincolo de care nu se întrevede nimic, omul sufocat de lipsa de orizont își găsește salvarea în „uitare”, prin mecanismele de refulare. Semnificația fericită a unei asemenea situații rezidă, cum s-a spus, în „întoarcerea feței”, ceea ce arată că omul nu participă în mod autentic la ideea de „antichip” (concept introdus de părintele Ghelasie). O imensă contribuție spirituală pe care o aduce cu sine arta constă tocmai în a arăta – prin mijloace analitice de înaltă finețe – cum în psihicul omului nu-și poate face loc antichipul!

Un bun psiholog, animat de o dumnezeiască milă, nu se poate opri să nu observe că omul aruncat în lume (sau „ca-și-aruncat-în-lume”, ori, acest „ca și” e însăși „existența”) e „bolnav” de existența pe care o duce. Există necredincioși sinceri, deveniți – fără voia lor – necredincioși sub atracția faptelor. Nici o teorie a esenței nu-i poate lecui de sindromul „existenței” pe care Sartre l-a descris cât se poate de concis cu cuvântul „greață”.

Greșeala majoră a teologiei – și părintele Ghelasie a sesizat-o bine – este că nu insistă îndeajuns pe Chipul Omului, nemuritor în om, ci preferă mai degrabă să acuze omul de părtășie cu „antichipul” și să-i arate cu degetul păcatul – ceea ce-i o gravă eroare, asemenea unui gest făcut cu nescuzabilă grosolănie.

„Existența” se impune cu o dureroasă evidență. Nu poți trece cu ușurință peste zdrobitoarea „aparență” a unui singur pământ și a unui infinit pustiu sideral, dincolo de cer. Omul cedează psihologic! Poți încerca mii de justificări, dar necredința este, impusă de fapte. „Rahila își plânge copiii, căci vede că nu sunt!” Atracția faptelor tulbură profund mintea omului. Gândul la Dumnezeu nu are nici o putere în fața priveliștii morții nude. Nu poți discuta teologic cu instinctul. Instinctul de conservare – susținut de evidențele lumii – este atât de puternic și în mod atât de ingenios atașat de viață, ca și când (și acest „ca și când” e însăși „existența”) viața aici-pe-pământ are valoare absolută, a o pierde înseamnă a muri definitiv. Asta înseamnă să fii aruncat în existență: pur și simplu să nu ai de ales!...

Cine încearcă să minimalizeze ori să desconsidere – din punct de vedere al semnificației ei teologice – tragedia de zi cu zi a omului „aruncat” în „existență” e un dușman al Chipului Omului.

Acest adevăr extrem de subtil l-a intuit cu o genială pătrundere părintele Ghelasie Gheorghe.

După Heidegger, nici o teorie a „esenței” nu poate ridica povara „existenței”, crucea creatului. În această situație, ne permitem să dăm îndemn, să nu „sărim peste existență”, ci să-i găsim sensul. Poate că suntem țintuiți aici pentru a găsi un sens. Și acest sens îl descoperă, printre altele, psihanaliza. Ea arată cum omul – primind mai degrabă în sine iluzia – nu-și poate privi în față antichipul. Omul nu primește în adâncul ființei sale antichipul. Poate vorbi de el, declarativ îl poate accepta, îl poate transforma în subiectul unor conferințe de succes, dar psihologic îl rejectează totdeauna, prin mecanismele subliminale acționate de minunatele resorturi ale spontaneității. Substituție, transfer, proiecție, refulare, compensare, toate concură la a șterge instantaneu urmele „necurate” de pe Chipul Omului. Finețea analizelor psihologice întreprinse de literatura de bună calitate depistează astfel de mecanisme.

O teologie fără simț psihologic persistă în prostul obicei de a pune sub reflectoare antichipul, c și cum cineva rău manierat ar arăta cu degetul un om pe stradă, cu intenții demscatoare. De regulă teoria teologică nu sesizează ceea ce sesizează cu extremă finețe psihanaliza și arta, anume, repetăm, că omul nu-și poate privi în față antichipul. Și asta spune mai mult despre om decât păcatul său! (Bineînțeles, asta nu înseamnă nicidecum să acorzi o justificare răului, dimpotrivă: înseamnă să sondezi atât de adânc psihicul uman, încât să vezi că aici, în străfunduri, există pururi – „neatins” – Chipul lui Dumnezeu). Extrem de interesant ni se pare faptul că – grație fineței analizei – în artă ies la iveală toate subterfugiile (ocultările), fără ca receptorul să fie intimidat.

Ele stârnesc râsul, frizează deliciile. Prin artă, sunt pozitiv valorizate aceste descoperiri despre om, pe care teologia de proastă calitate „doar” le „arată cu degetul”, încruntându-se și amenințând cu focul Iadului pe cei ce-și „ascund păcatele”. Arta („arta” ca subiect gramatical al frazei, bineînțeles, subiectul ei logic fiind omul luminat) nu „judecă”, pentru că – având în față o asemenea avalanșă de ocultări și o asemenea precizie a mecnismelor ce le susțin – vede în ele exact ceea ce trebuie văzut: neparticiparea funciară a omului la „antichip”, sursa secretă a bucuriei pure.

Că omul se eliberează (adesea) prin râs, nu-i doar o vorbă în vânt. Râsul e terapeutic. (Se poate concepe și o mistică a râsului ca manifestare specific umană. Cine neagă această posibilitate înseamnă că e străin cu totul de modalitatea de gândire a părintelui Ghelasie Gheorghe).

Spunem că acolo unde teologia se înfurie, arta face aceleași descoperiri cu plăcere, pentru că știe unde și cum să privească. În lumea privită prin lentila artei nimic nu rămâne ascuns, întotdeauna spre bucurie...

Să luăm un exemplu cât se poate de concludent, în urmarea celor spuse. Un personaj altminteri odios ca J.R. (ne amintim cu toții de serialul „Dallas”) devine chiar simpatic din punct de vedere artistic pentru că nu simte nevoia să se justifice din punct de vedere moral și fiindcă a dus la perfecțiune iluzia în care trăiește: nu numai că nu poate primi înfrângerea și confruntarea cu propria sa conștiință, dar „câștigă” mereu. Realitatea s-a „coalizat” cu el, formând un tandem perfect, „ca-n filme”. Totul se-ntâmplă ca-n paradoxurile lui Murphy: cu cât faci mai rău, cu atât iese mai bine. Ca spectatori, îi dăm dreptate personajului să se iluzioneze, ținem cu el, deși în mod sigur nu suntem de acord cu el. Bineînțeles, râsul inteligent este simultan adeziune și distanțare. Adeziune intelectuală la semnificația iluziei care acoperă întotdeauna bine totul, distanțare de propriile noastre reacții (în definitiv, J.R. suntem noi toți) nu refulând, ci râzând, ceea ce înseamnă deja că ne-am eliberat, privind lucrurile dintr-o altă perspectivă. „Râsul ne ajută să ne despărțim de trecut fără regrete”, spunea un subtil analist al psihologiei umane.

Nu-i de mirare că excelentul analist psihologic care a fost Mozart avea o preferință vie pentru fuziunea genurilor dramatice, a comediei cu tragedia, creând nemuritoarea „dramma giocoso”.

Și prin ce rămâne valoros, la urma urmei, Cioran? Tot printr-un simț unic al umorului, de tip autoironic.

Toate acestea ne conduc la concluzia principală că o bună observare psihologică a omului, prin prisma psihanalizei, ca și o fundamentare filozofică mult mai serioasă a ei, îi pot da o șansă teologiei să rămână valabilă. Părintele Ghelasie, un profund trăitor al tainelor creștine, se numără printre puținii teologi care au trecut cu succes această dificilă încercare.

Carmen Caragiu (1965-2015)