luni, 31 august 2015

Timp și spațiu, prezență și apariție


Ce altceva este timpul, decât o subtilă acumulare de prezență, acoperită după cădere de praful absenței? Duhul Sfânt va sufla peste noi și praful se va risipi, lăsând strălucirea chipului să se reverse, până ce va umple întreg spațiul. Și iarăși, ce este spațiul decât o misterioasă concentrare de prezență, supusă după cădere disipării? Topind ceața vremelniciei, suflarea Mângâietorului va aduna din nou cele risipite, și spațiul va fi locul privilegiat al purei apariții, dezlegate de legăturile determinismului și entropiei, eliberate din strâmtoarea veșmintelor stricăciunii și morții.

Carmen Caragiu (1965-2015)

duminică, 30 august 2015

Vestea cea Bună a naturii


În vremea de apoi, natura, îmbrățișată de căldura dragostei umane, se va elibera din robie,  primind Duhul înfierii. Sălbăticia celei „supuse deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Rom. 8, 20), a celei aduse în toată vremea „ca o oaie spre junghiere” va fi domolită de firea omenească (vezi Iac. 3, 7). Făptura, care în ceasul de acum „aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 19), „se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). Nimic nu poate despărți o făptură a lui Dumnezeu de dragostea Lui.

Carmen Caragiu (1965-2015)

vineri, 28 august 2015

„Coborârea la iad” a artei

După modelul hristic al „Pogorârii la iad”, arta coboară în locurile cele mai ascunse ale sufletului uman și în intimitatea cea mai adâncă – de sub „vălul fenomenologic” profund tulburat de cădere – a existenței făpturilor celor mai neînsemnate, a căror zbatere individuală tinde, în ochii noștri, să se estompeze dramatic în favoarea unor stereotipuri categoriale. Arta împrumută inflexiunile umanității, ale personalității, nu numai ființelor vii, ci și lucrurilor neînsuflețite, arătând potențialul de subiect al obiectului, trezit din amorțire sub atingerea „suflării” unei conștiințe. Arta sondează astfel participarea și rezonanța afectivă a ființelor, ce se manifestă ca prezență, până la un nivel de conștiință și concretețe a relației inaccesibil vederii obișnuite. Arta polifonică slăbește controlul unei voci auctoriale care să dicteze monologul de fond al operei, și stimulează în schimb asumarea unui model dialogic, intersubiectiv și interactiv de emergență în unitatea stilului a multiplicității vocilor textuale. Maniera estetică specifică artei majore dă seama, ca un „joc secund”, de înălțarea – în orizontul unui acord final – la nivelul armonizării interioare, subtextuale și sublinguale, a reliefului vocal accidentat, aparent lipsit de unitate, din „partea neluminată a lumii”.

Carmen Caragiu (1965-2015)




Scrisori imaginare (9): Numai o ființă înrădăcinată în eshatologie poate avea perspectiva întregului



În muzică se mișcă totalitatea. Și această totalitate este deplinătate atât de variată a trăirii, încât odinioară prietenul meu, Schiller, o numise sublimul sentiment mixt, în care înălțarea prin suferință și bucuria culminează împreună. Așadar, ceea ce numim plâns și ceea ce numim bucurie, deși în viața obișnuită, așa cum le percepe mentalul nostru, ele sunt stări opuse, în muzică se întâmplă minunea că aceste stări coexistă și chiar fuzionează pentru că conotațiile lor se întrepătrund într-o viziune unitară. Suferința și bucuria nu mai sunt trăite cu mentalul, ci prioritar cu sufletul, chipul totalității.
Adevărul este că în marea muzică mesajul vine pe canale eshatologice și orice mare creator e animat de o inspirație eshatologică atunci când creează. Și aici este marea taină a isihiei creației, care este o isihie eshatologică. Să observăm că nici în marșurile funebre cele mai sfâșietoare receptorul nu încetează să guste din frumusețea, echilibrul și armonia înălțătoare a creației.
Dacă am fi în această lume, trăirea noastră ar fi marcată de impurități, nu ne-am putea desprinde de groaza și apăsarea morții, de neplăcerea suferinței și nu am putea realiza „pe viu” efectul ei înălțător. Dar în muzică percepem nu amănuntul, ci totalitatea, și nu (numai) cu simțurile fizice, ci cu tot sufletul. Așadar, aici suferința își revelează fața ei cosmică, nu doar aparența de trup supus morții, atins de miasmele descompunerii, ci, dimpotrivă, își revelează întregul cu toate mădularele lui sensibile, vii, semnificative, învăluite în atmosfera învierii, transfigurate de noua frumusețe eshatologică. Prin urmare, percepția în muzică se face, în mod ideal, cu sufletul. E ca și când, ne putem imagina, am privi istoria pe care deja am lăsat-o în urmă, cu fața întoarsă dinspre viitor spre trecut, și astfel, de la o oarecare distanță și cu o îngerească detașare, ne-ar fi dat să zărim întregul. Numai o ființă înrădăcinată în eshatologie poate avea perspectivă, și anume, perspectiva întregului.
Să știm și faptul că muzica e purificatoare, pentru că ea eliberează spontan inconștientul. De obicei, în lumea noastră omul e marcat de propriile sale micimi, slăbiciuni și neputințe. Dar muzica operează o minune. Ea acționează foarte adânc, muzica este o putere care acționează în noi, care este mai puternică decât noi, ca urmând însăși mișcarea Duhului. Astfel, muzica plânge în noi pentru fiecare mădular rănit al trupului lui Hristos, și când într-o sonată cade o lacrimă, acest moment este infinitezimal de individualizat, ca și când îi e menit – ca cea mai strălucitoare dedicație – celei mai micuțe făpturi a lui Dumnezeu, pe care în mod obișnuit am fi trecut-o cu vederea. Muzica se pune în legătură cu Trupul lui Hristos și de aceea ea ne eliberează în totalitate, pentru că dacă un singur mădular din acest trup ar fi lăsat în afara milei noastre, atunci noi înșine n-am mai fi întregi.
Când muzica plânge, se înmoaie inima omului în chip neștiut pentru întreaga făptură, și omul atunci se miră de unde îi vine acest fior minunat și simte că semnificația lui e mai presus de om, de obișnuințele omului.
În muzică, plânsul e de fapt  dorirea de întregire, de universală înfiere, prin refacerea Trupului lui Hristos. Lacrimile sunetelor cad dintr-o zdrobire a inimii pentru întreaga existență și creație. Și aceasta nu e o trăire generală, abstractă, ci atât de intens individualizată, încât atenția pe un amănunt mic deschide un infinit, un infinit interior, care e însăși lumea sufletului unei ființe, poate a unei neștiute ființe, care merită și ea, cu atât mai mult, atenția noastră plină de dragoste.
Dar să remarcăm încă un lucru. În viața de aici, atenția noastră nu e mobilă, ci suferă de o mare rigiditate. Rațional știm că e bine, e duhovnicesc să ne interesăm de ceea ce depășește cercul nostru îngust de interese, dar simțirea noastră e mult mai înceată, mai învârtoșată, pradă inerțiilor, și nu reușim să reacționăm spontan și proaspăt.
Muzica, însă, care e purtată în noi de mișcarea puternică a duhului, ne transmută în starea acestei simțiri extrem de vii, mobile și proaspete care este starea unei conștiințe în expansiune, ce a depășit subit cercul îngust de interese egoiste. Muzica durează o clipă în noi, e adevărat, dar această clipă face parte din acel timp eshatologic, în care va intra efectiv o ființă eliberată de patimi, după moartea ei.
Muzica e deopotrivă starea morților și starea viilor. E starea conștiinței după moarte, când păcatul nu mai are putere asupra făpturilor și făptuirii, și când totalitatea – pe dimensiunea vie a rememorărilor sau a noilor aspirații – se eliberează în om.

vă îmbrățișez,

L.


Carmen Caragiu (1965-2015)


joi, 27 august 2015

Despre taina plânsului și a lacrimii în muzică

În muzică, plânsul e cel curat. E adânc, pentru că e plâns atotînvăluitor, el se revarsă asupra tuturor ierarhiilor existenței. E atotgrăitor, pentru că totul grăiește în el, plâng păsările, plâng florile. E plâns fericit, pentru că în inima omului își face casă cosmosul înfiat și înviat. Peste apele plânsului se poartă porumbelul duhului, când se înalțăcântarea creației reunificate.

Carmen Caragiu (1965-2015)