„Coborârea la iad” a artei

După modelul hristic al „Pogorârii la iad”, arta coboară în locurile cele mai ascunse ale sufletului uman și în intimitatea cea mai adâncă – de sub „vălul fenomenologic” profund tulburat de cădere – a existenței făpturilor celor mai neînsemnate, a căror zbatere individuală tinde, în ochii noștri, să se estompeze dramatic în favoarea unor stereotipuri categoriale. Arta împrumută inflexiunile umanității, ale personalității, nu numai ființelor vii, ci și lucrurilor neînsuflețite, arătând potențialul de subiect al obiectului, trezit din amorțire sub atingerea „suflării” unei conștiințe. Arta sondează astfel participarea și rezonanța afectivă a ființelor, ce se manifestă ca prezență, până la un nivel de conștiință și concretețe a relației inaccesibil vederii obișnuite. Arta polifonică slăbește controlul unei voci auctoriale care să dicteze monologul de fond al operei, și stimulează în schimb asumarea unui model dialogic, intersubiectiv și interactiv de emergență în unitatea stilului a multiplicității vocilor textuale. Maniera estetică specifică artei majore dă seama, ca un „joc secund”, de înălțarea – în orizontul unui acord final – la nivelul armonizării interioare, subtextuale și sublinguale, a reliefului vocal accidentat, aparent lipsit de unitate, din „partea neluminată a lumii”.

Carmen Caragiu (1965-2015)