„Şi s-au arătat izvoarele apelor şi s-au descoperit temeliile lumii...” (Ps. 17, 17)

Totul în univers este însuflețit. O undă de simțire există în cele mai mici particule elementare, capabile de interacțiuni iubitoare, de răspuns iubitor. Totul în univers este mișcat de iubire, de suflet. Când omul a căzut, trupul său a devenit o temniță pentru materia însăși. Nu materia este temnița sufletului, ci PATIMA este temnița materiei, astfel încât într-un corp plin de patimi celulele care-l alcătuiesc sunt ca niște sclavi pe moșia patimii omului. Patima lăcomiei nu ne afectează așadar doar pe noi, ci un întreg popor de particule nevăzute și însuflețite suferă din cauza lăcomiei noastre.

Una din marile taine ale muzicii, muzica de esență spirituală, este că în ea se aude nevăzutul, adică tot ceea ce poate fi auzit doar cu sufletul. Astfel, în muzică avem sentimentul că atingem centrul adâncimii, acel „ceva” ce rămâne întotdeauna de neexplicat pentru minte. Muzica nu exprimă doar omul, ci, mai întâi de toate, având menirea să îmbrățișeze totalitatea, cuprinde în sfera percepției ei toată ființa lumii, viața cosmosului. Geamătul surd care suie din rărunchii universului, temeliile lumii care se zguduie de durere sunt această viață a lumii (anima mundi, cum o numeau gânditorii romantici) pe care omul o ignoră, dar pe care muzica o aude. O suferință surdă, de esență cosmică, însoțește orice patimă oarbă a omului. Cărămizile din care este alcătuit templul trupului său sunt asemeni unor ființe vii la propriu călcate în picioare de patima oarbă a omului.

Carmen Caragiu (1965-2015)