Problema
comportamentului nostru față de corp post-mortem nu-i atât de ușor de formulat,
pentru că reclamă schimbarea gândirii. Ce este corpul reprezintă cea mai
dificilă temă a teologiei ca și a filozofiei. Ce este acel lucru pe care îl
numim corp? Aparent, e o chestiune banală. În fond, e extrem de complicată. În
acest punct pătrundem în abisurile metafizicii. Trebuie să știm următoarele
adevăruri elementare:
1.
Corpul cu care ne naștem pe pământ e o împletire de memorialuri (de natură, de
fire angelică și de umanitate – omul, cu destinul său hristic, cuprinzând și
unificând în sine rațiunile întregii creații) ce nu-i totuna cu corpul
sufletului nostru. Din pricina căderii, primul a ajuns să fie corpul căderii,
corpul cărnii sau corpul moștenirilor păcătoase. Condiția sa euharistică a fost
așadar drastic afectată în urma înstrăinării omului de modul paradisiac al
vieții create. Pe pământ, corpul ne este exterior și nu există acord
substanțial între suflet și corp. Fizicul nu exprimă sufletul, de cele mai
multe ori. Frumusețea adesea e ruptă de adevăr și există cu un fel de autonomie
exterioară sufletului. Sufletul și corpul căderii (sau corpul cărnii) sunt două
realități aproape exterioare una alteia, de aceea se și despart. De aceea se
moare. În condiția istorică actuală, în actul procreației are loc unirea a două
realități (corp și suflet) care nu sunt sincronizate metafizic.
2.
Corpul iconic, sau corpul sufletului este o realitate interioară, un produs al
sufletului, o emanație în afară a sufletului, care ia formă corporală, ce are
potența întrupării memorialurilor cosmice și tinde să reconstituie împletirea
lor din corpul fizic. Corpul iconic este o formă fidelă a sufletului, cu
valențe de metamorfoză indefinite. Puterea lui de manifestare ontologică o
reprezintă apariția. Apare și dispare. Se face văzut sau nevăzut. Trece prin
ușile încuiate. Străpunge spațiul și timpul. Ține de un chimism sufletesc, de o
chimie transcendentală. Urmează sufletul ca o umbră. Corpul iconic este
inalienabil sufletului. Când murim, rămânem cu corpul sufletului. Acesta nu
necesită îngrijiri, reparații, pentru că însuși sufletul devine, de acum,
direct cauza existenței lui. Aici, pe pământ, sufletul pare că nu are nici o
putere asupra corpului. Sunt două realități aproape străine. În corpul iconic se
descoperă taina creării corpului fizic după chipul sufletului și, în ultimă
instanță, a omului după chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat. Este condiția de posibilitate
a corpului fizic și, după moarte, păstrează în sine potența reînvierii trupului
pământesc, a refacerii plenare a condiției euharistice a ființei umane, ce va
avea loc în Împărăția lui Dumnezeu, în virtutea părtășiei creației la Trupul lui Hristos cel înviat.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu