Gol = uniformitate, atomizare, fotofobie. Conștiința percepe sensibilul: la capătul durerii e un câștig. Aspirație infinită. Nu te întuneci. Arta = subiect zerologic. Scapă inducției. Vedere = chiar vederea întunericului, nu-i nevoie să vezi „ceva”, lumina. Imaginarul o ia de la capăt. El nu-și consumă obiectul. Între cântăreț și banca pe care stă nu există opoziție (om-lucru). Marginile universului sunt atât de aproape una de alta! Eminescu. Floare de cireș. Revenirea la realitate: impresia prezenței revine. Îți speli ochii în noapte. Întunericul nu se vede când cântă muzica în întuneric. Sinestezie. Ne căutăm acolo unde nu suntem. Poeții schimbă sensul cuvintelor tocite, reanimă cuvintele. Orice existență este o existență orientată, întoarsă în SENS unic, aparițională. Chipul, trupul nu constituie un instrument al impersonalului ce ajunge să vadă, ci esența personală, caldă, afectivă a lumii. Trupul este umbra deasă a sufletului. Cerul se răstoarnă ca un copil ciufulit. Cer = coajă de ou. Acolo unde nu-i „durere”, ci plăcere estetică, faptul că cerul se răstoarnă nu conduce la moarte, ci la căderea pălăriei. Libertate are numai indisociabilul, spumosul, postludiul. În imaginație, imaginile apar holistic nu prin efortul de a reține forma, de a te distanța și a deschide ochii. Producția inconștientă nu se însoțește de travaliu muscular, de ideomotricitate, pentru că nu cunoaște reversul acumulativ. Unde nu-i efort, e imagine, lumină, libido. Arta nu te lasă nici un moment suspendat în gol. Oricum ai decupa, partea reflectă întregul. Opera deschisă. Prealabila inocență. Sensul inocenței: ciugulești din zbor simbolul. Ce mizerabilă e boala! Boală vs. umanizarea suferinței. A trăi în început. Un cuvânt, disecat, nu mai înseamnă nimic, nu mai este nimic. La fel ca un trup care, după autopsie, este mai puțin decât un cadavru. Îmbătrânire = ceață, tremurare a imaginii. Imaginarul și realul se amestecă. Lumea era cât o nucă, iar noi nu știam de nimic. Se-apropie cerul de pământ. Unde e mândria de-a înțelege totul prin rațiune nu se mai simte taina, pentru că s-a ivit patima mândriei, care mărginește totul pe măsura omului. Ritmul te poartă. Muzica ne obligă să mergem. Arta este dedesubt, izvorând din adânc, nu este deasupra (dominatoare, directivă). În artă dispar încordările tranzitive, excitația de suprafață, munca. Limbajul poetic nu face eforturi în planul tranzitivității. Cuprinde orașele, destramă complexele. Contemplație: nu simțim durere. Celălalt e raiul.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu