Dragele
mele, dragi puișori,
Fiecare
suflet are o împărăție a lui, transcendentală. Atunci când alt suflet îl
vizitează, ce se întâmplă? De pildă, pe masa la care stau, lângă perdelele albe
fluturând, care nu se murdăresc niciodată, fiindcă sunt vii, pe această măsuță
apare din senin o scrisoare. E scrisoarea cuiva. Cere voie să fie primit. „Stau
la ușa ta și bat”.
Atâta
discreție și delicatețe în prietenie, în dragoste, ne va dărui împărăția
mântuirii! Aici, camerele apar pe măsură ce te ridici și umbli și orice zidire
nu e opera muncii, ci a unei participări, a unei căutări sufletești actuale.
Spațiul pregătește întâlniri, creează locuri speciale de derulare a amintirilor
sau a premonițiilor, adevărate cinematografe cu figuri și lucruri în mișcare
vie, tridimensională. Muzica izvorăște direct din spirit în auz, fără medierea
instrumentelor. Simfoniile răsună din suflet și materia se umple de vibrația
lor de la sine, ca și când s-ar pune în mișcare singură. Universul e ca un
uriaș Stradivarius. Dar boala căderii e ca un fel de asurzire. Eu am trăit-o
plastic, efectiv, ca pe un simptom manifest.
Căderea
astupă memoria, o face să nu mai răsune, să nu mai vibreze – o vibrație ca și
când ar curge șipotind și triluind armonii. Memoria surdă e ca un patefon stricat.
Muzica nu mai răsună de aici. În chip paradisiac, memoria noastră seamănă cu un
ocean de muzică. La dorință, putem activa din acest uriaș potențial râuri de
frumusețe expresivă, bucăți închegate de muzică, filme de la început și până la
sfârșit, tot ce ne dorește inima. Memorialul cosmic nu numai că păstrează
totul, dar își poate „aminti” și viitorul, tot ce nu s-a creat, dar e pe cale
să fie. Trăim pururi cu presentimentul unor frumuseți nebănuite, în orizontul
apofatic al dumnezeirii.
Sonorizare,
existență redevenită sonoră, operă curgătoare în auz, adusă o dată cu adierea
răcoroasă: iată minunata primăvară cosmică la care vom fi părtași. Mult le
place unora să asculte șipotul de apă, susurul unui râu, cântecul păsărilor,
zgomotul unei cascade, pastorala vieții fericite... Fenomenologia sunetului
muzical e cea mai apropiată de pulsația vieții înveșnicite. Sunetul ce se aude
e ca o apariție, ce nu face parte dintr-un stoc de substanță. El apare și
dispare, dar lasă urme în suflet, unde se acumulează ca substanță sufletească.
De aceea, în muzică ne așteaptă în fiecare clipă un big-bang, un nou început.
Sunetul muzical nu suferă de inerția substanței propriu-zise, pentru că nu-i
predeterminat în chip material. E mai mult prezență, decât stare mortificată a
existenței. Urmele lui nu sunt materiale, ci memoriale. Muzica înalță, astfel,
un memorial, o construcție după legile sufletului, ale duhului, care le
transcend pe cele ale necesității silnice. Magnetismul iubirii motivează o
apariție, dă liantul ei formativ. Se naște Împărăția!...
De
aceea, ascultând muzică, citind povești ne învățăm să participăm la structura
acelei realități care devine pură apariție. E destul să avem un semn, o
imagine, un sunet, și realitatea în întregul ei să fie aici. Omul atunci nu mai
caută criteriul realității într-un substrat material, într-un dedesubt chimic
al imaginii. În universul transcendental, imaginile nu sunt iluzii. Ele apar cu
toată forța spiritului. Nu materia le susține, le creează. Dacă ea din sine
le-ar crea, atunci i-ar trebui timp pentru a făuri numai niște creații efemere,
supuse morții, jalnicei entropii energetice. Chimismul constructiv nu
acționează în universul iubirii instantanee. Aici, sufletul e cauză și ce se
întâmplă în materie, doar efectul. Sub puterea spiritului, materia suferă un
impact brusc, o transformare subită. E ca și când ea ar face un salt de la
minus la plus infinit, reducându-se drastic inerțiile. Ieșim de sub legile
morții, cu un sentiment indescriptibil de prospețime, de frăgezime. Suntem
parte din lumea vastă a libertății, când nimic nu ne mai subjugă. Cu această
libertate se pot face multe, suntem abia la începutul urcușului pe versantul ei
nemărginit.
Ascultând
muzică, deci, nu ieșim din lume, din realitate, cum greșit se spune, ci ne
învățăm cu concretizările sufletești și cu materia hiperconcretă. Materia
lăsată liberă, deprinsă de spirit, se deconcretizează, se derealizează rapid,
devine umbră, nu imagine vie. Imaginarul material, modelat după căldura
chipului, se opune neantului material, ca spațiu vid și indiferent, reprezentabil
ca un gol fără formă, culoare și chip, dar, mai ales, fără gust, fără suculență
ontică. Fantomele, însă, nu fac parte din clasa nobilă a aparițiilor
transcendentale. Ele au alt statut. Omul trebuie să fie pregătit de orice, prin
cunoaștere.
Ludwig
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu